Intr-o zi de 4 februarie, in 1927, in Statele Unite se lansa filmul The jazz singer (Cantaretul de jazz), de Warner Brothers, cu Al Jolson in rolul principal, prima pelicula sonora din istoria filmului. Sonorul era asigurat cu ajutorul unui disc cu diametrul de 400 mm care continea cateva dialoguri si muzica, iar amplificarea sunetului in sala era facuta cu ajutorul unei instalatii de sunet cu tuburi electronice (un amplificator) cu difuzoare. Problema filmului sonor era, insa, departe de a fi rezolvata. Era nevoie de o si mai mare concordanta sunet - imagine. Aceasta putea fi rezolvata, la acel timp, numai de inregistrarea optica. Numai aceasta putea rezolva sincronismul intre cele doua elemente in mod automat daca ele se afla pe aceeasi purtatoare, pelicula sau filmul. Pentru o calitate superioara a sunetului redat a fost necesara, in plus, si cresterea vitezei de deplasare a filmului prin proiector, aceasta fiind ridicata de la 16 imagini/secunda la 24 imagini/secunda. Primul film sonor nu a fost privit cu ochi buni de catre unii oameni din industria cinematografica. Cu toate ca el arata ca prin sunet calitatea spectacolului cinematografic este deosebita, multi realizatori si actori au fost impotriva, motivand ca dialogul distruge jocul actorului. Aceasta parere a avut-o inclusiv Charlie Chaplin. Actorului de film mut nu i se cereau calitati vocale, dictie, timbru, ci acestuia i se crea ca mijloc de expresie un teatralism, care uneori capata forme exagerate, datorita faptului ca filmul mut se concentra numai asupra imaginii. Pe de alta parte, filmul mut, atinsese maximum de exprimare si de aici teama ca introducerea sunetului ar duce la disparitia artei cinematografice. Timpul a demonstrat, insa, contrariul si, chiar daca filmul mut incetat sa fie produs, el este si astazi apreciat.