În ultima dimineață însorită și călduroasă dintr-un decembrie mai degrabă mohorât și rece, mă îndreptam spre librăria Humanitas de la Cișmigiu regretând amarnic faptul că pusesem pardesiul peste sacou și sperând în secret că nu mi se făcuse cămașa leoarcă. Nu era un exces de pedanterie, ci doar urma să îi iau un interviu unui important scriitor italian. Înaintea peticului de zebră de pe bucata ce întretaie Regina Elisabeta cu Ion Câmpineanu, la măsuța unei cafenele, l-am și zărit. Era la talie, cu aerul acela șic-neglijent occidental al celui care nu pune preț pe apariție. Sau, în tot cazul, n-o face ostentativ. M-am jenat pe loc de zbuciumul meu un strop caraghios, am salutat-o cu simpatie pe Denisa Comănescu – îmi îngădui să mă fălesc, am o relație afabilă cu „Raftul Denisei”! – și i-am spus scriitorului că îl aștept în librărie. A răspuns cu o privire senină și cu asigurarea că vine repede.
Andrea Bajani (47 de ani), scriitor italian de reputație internațională, a lansat în România „Cartea caselor” (Humanitas Fiction, 2022), un roman inedit, segmentat în 78 de capitole, având în prim-plan existența unui bărbat și modul în care trăirile sale au fost influențate de casele în care a crescut și a locuit în momente importante. „Un roman original, tulburător și de neuitat”, a spus Mircea Cărtărescu, scriitorul care a fost sâmbătă la Gaudeamus, pentru a prezenta cartea lui Andrea Bajani.
Iată dialogul meu cu omul fără amprentă în Social Media, un italian devenit un scriitor european important („Cartea caselor” e în curs de apariție în douăzeci de țări), care privește cu fascinație Casa Poporului, iar acum predă în America, unde poate, interesant e și de ce!, spune numai adevărul.
Domnule Bajani, la Târgul de carte Gaudeamus, unde ați lansat volumul „Cartea caselor”, spuneați că acest roman s-a născut pentru că ați vizitat casa în care ați crescut. De fapt, îl căutați pe cel care erați când erați mic. Obișnuiați să sunați la întâmplare la uși și să fugiți după aceea?
Da, ne jucam așa în Italia! Am fost dintotdeauna interesat de oameni. Iar dintre toți oamenii, mai ales de persoanele necunoscute. Când ne jucam de-a sunatul la uși străine, eu eram cel care apăsa soneria...
Erați cel mai curajos?
Nu știu dacă eram cel mai curajos sau, dimpotrivă, cel care nu era suficient de curajos să spună „nu”. Dar îmi sunt foarte vii amintirile legate de câteva dăți în care s-au auzit voci dinăuntru, în timp ce prietenii mei fugeau. Iar eu eram interesat de voci, așa că rămâneam și intram în dialog. Odată, am auzit vocea unei femei în vârstă: cine e? Iar eu am răspuns: scuze, doar ne jucam. Dar tu cine ești?...
Ați construit structura de la „Cartea caselor” într-un minut și ați scris-o în șapte ani. Ce vă motivează să scrieți?
M-am apucat să scriu această carte după ce mi-a venit ideea ca să înțeleg de ce mi-a venit această idee. Al doilea comentariu al meu ar fi: scriu pentru că nu pot accepta că viața poate fi trăită doar o dată. Dacă n-aș încerca să încetinesc trecerea timpului, simt că m-aș grăbi prea tare spre sfârșit. Al treilea răspuns este că dacă nu scriu despre ceva, simt că acel ceva e irosit.
Călătoriți des, vă cazați în multe locuri. V-au plăcut dintotdeauna pensiunile modeste și micile hoteluri de provincie. Ca autor al „Casei cărților”, cum vă simțiți când vă treziți într-o cameră impersonală, anonimă, de hotel modern, care ar putea fi oriunde?
Ca toată lumea, sunt un om plin de contradicții. Diferența dintre scriitor și persoană este, probabil, că persoana fie încearcă să rezolve contradicțiile, fie să le evite. Scriitorul menține în viață contradicțiile. De aceea, sunt foarte fericit în hoteluri modeste sau de provincie, dar sunt la fel de fericit și în încăperi anonime, impersonale. Într-un fel, împărtășesc aceeași idee, există acolo o narațiune, cea a hotelului de provincie dintr-un orășel demn, sau, dimpotrivă, a anonimității și chiar a luxului. Cumva, însă, e o ușurare să nu fii nevoit să alegi în fiecare zi povestea vieții tale, ci să fii doar un personaj al unei povești scrise deja de cineva. Te așezi, te bagi în pat, ești deja într-o poveste, nu trebuie să faci nimic. Asta mă relaxează. Ce personaj sunt azi? Sunt un provincial, într-un hotel provincial, dintr-un oraș provincial. Foarte bine! Sunt personajul perfect, nu trebuie să mai îmi pun atâtea întrebări.
Cunoașteți bine România, ați fost de multe ori aici. În romanul „De vei lua aminte la greșeli”, în care portretizați italieni stabiliți aici, apare invariabil Casa Poporului. Continui să cred că e cea mai urâtă casă din lume, din ceea ce Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”, a descris astfel: „orașul cel mai trist de pe suprafața pământului, dar totodată singurul adevărat”. Cum priviți azi Casa Poporului?
Ceea ce e interesant e că zilele astea am stat la Hotel Cișmigiu, iar din încăperea în care e servit micul dejun, vedeam pe geam Casa Poporului, care, pentru mine, în imaginarul meu, rămâne palatul lui Ceaușescu, deși acum e Palatul Parlamentului. Am făcut poze și le-am trimis prietenilor mei. În romanul meu „De vei lua aminte la greșeli”, primul tradus în România, personajul principal stă într-o locuință din care vede palatul de la geam. Dar era o invenție. Așa că, prin intermediul fotografiilor de acum, am făcut cartea adevărată, reală!
Deci faceți poze, dar nu le împărtășiți în Social Media, unde sunteți inexistent...
Nu, fac poze pentru prietenii mei reali!
Evitați mediul virtual sau doar sunteți o persoană ocupată?
Vă răspund imediat! Până atunci, să vă spun comentariile prietenilor mei. Unul a spus: Doamne, cât de urâtă e! Alt prieten: e incredibil ce putere are urâțenia! Așa-i, am răspuns, dar cred că e și fascinantă. Și nu cred că e doar fascinația mea, toată lumea e fascinată de megalomania acestei clădiri... E și un muzeu înăuntru (n.m. – MNAC), l-am vizitat. Așadar, rămâne un semn de întrebare în mijlocul orașului, legată de oroare, dar și de fascinație. În ceea ce privește Social Media, sunt speriat de mine însumi...
Dar ca jurnalist, nu e parte a jobului?
Păi nu sunt jurnalist, scriu în publicații în calitate de scriitor. Sunt o persoană obsesivă, care cade ușor pradă adicțiilor, or, scopul meu e să trăiesc o viață bună și să scriu cărți bune. Mi-e teamă că voi fi obsedat de numărul de like-uri pentru o poză... E doar o formă de auto-protecție și o opțiune de a-mi canaliza obsesiile, nu de a scăpa de ele.
„Cărțile groase sunt opusul scrierii unui tweet!”
Am scris un editorial în „La Reppublica”, se chema „Columna prieteniei daco-romane” și ziceam așa: „Dacă pentru turistul chinez sau sud-african care vizitează Cetatea Eternă, scenele înfăţişează doar nişte bătălii în care soldaţii romani tot câştigă în faţa dacilor, pentru români columna are o semnificaţie aparte, marcând, într-un fel, actul de naştere al poporului. După lupte, şi voi, şi noi ne-am dat jos de pe columnă. Ne-am făcut italieni, respectiv, români, şi ne-am văzut fiecare de treabă”. După două mii de ani, ați construit o columnă a prieteniei cu Mircea Cărtărescu. Romanul său, „Solenoid”, tocmai a avut o excelentă recenzie în „The New York Times”. În America, unde trăiți și lucrați. Cât de greu e pentru un scriitor european să devină relevant în America?
În primul rând, niciun scriitor nu e relevant!
Niciun scriitor nu e relevant?!
În România, în Italia, în Franța, persoanele relevante sunt Elon Musk, Steve Jobs... Credem că literatura e relevantă pentru că ne ocupăm cu ea și vorbim despre ea. Dar în societate nu e loc pentru ea. Ziarele abia dacă au o pagină dedicată, ele relatează despre bursă, petrol și gaze, despre alte lucruri. Dar asta ne conduce la libertatea literaturii. Suntem o națiune, trebuie să luptăm unul pentru celălalt. Vorbeați despre prietenie – cred că asta e cel mai important. Devii relevant când simți că ești parte a comunității scriitorilor și lupți alături de ei. Să fii relevant azi, din punctul meu de vedere, înseamnă să fii foarte loial literaturii, să fii foarte onest în ceea ce scrii, să fii cât mai puțin din ceea ce e Elon Musk! Suntem într-un moment în care e foarte ușor să devenim comunicatori. Să fii relevant înseamnă să lucrezi zi de zi ca să nu fii comunicator, ci scriitor. Asta este Mircea Cărtărescu. Cărțile groase sunt opusul scrierii unui tweet!
Nepoata mea din America e studentă în anul doi la Universitatea Rice din Houston, unde sunteți profesor în rezidență. Nu la Școala de Științe Umaniste, ci la Bio-Chimie, vrea să urmeze Școala Medicală. Cred că nu e greu pentru ea, fiind născută acolo. Cum v-a schimbat experiența americană?
100%! Glumesc, din nefericire, nu chiar atât! Trăiesc acolo de trei ani și m-a schimbat sub fiecare aspect. În primul rând, în ceea ce privește scrierea – pentru mine, scrisul și viața sunt atât de conectate încât se confundă. Expunerea la societatea americană din Texas, care e dură și feroce, la America, la limba engleză... Italienii, ca și românii, sunt calzi, se ating, se îmbrățișează, americanii nu fac asta, acolo totul e conectat la spațiul privat, un mod de a fi care în Europa e perceput drept distant. Așadar, expunerea la acest hyper-capitalism îmi schimbă felul de a scrie. Devin, cumva, mai orientat spre esențial. Viața e mai dură, dar provocatoare. Devin într-un fel mai candid în scris, mai direct. Nu mai e loc să nu spun adevărul.
La Școala de Științe Umaniste a Universității Rice din Houston, predați la Departamentul de Literaturi și Culturi Clasice și Moderne, precum și în cadrul programului de Scriere Creativă de la Departamentul de Engleză. Puteți spune dacă vrunul dintre studenți va deveni un mare scriitor? Sau un mare jurnalist?
Nu sunt sigur, pentru că e prea devreme să spun asta. Când eram adolescent, îmi amintesc de mulți prieteni și colegi care scriau foarte bine. Aveam 16-17 ani, îi invidiam, de fapt, era mai mult admirație. Niciunul dintre ei n-a devenit scriitor, eu, da. Probabil că n-au devenit scriitori tocmai pentru că scriau bine pe-atunci. Nu trebuia să muncească din greu, să rezolve probleme de scris, de frazare, lucruri pe care voiam să le dezvolt. La studenții mei e la fel. Sunt talentați la scris, dar nu sunt sigur că vor deveni scriitori. Sunt însă studenți cu pregătire științifică, aceștia ar putea deveni mai buni decât absolvenții programului de scriere creativă.
„Sunt într-o fază în care spun adevărul despre tot”
Ce calități trebuie să aibă un jurnalist cultural bun?
Curiozitatea, ambiția, lipsa aroganței, abilitatea de a o lua încetișor când scrii.
Cum vi se pare faptul că, în general, în jurnalismul cultural se scriu lucruri drăguțe despre scriitori? Adică scriitorii care scriu drăguț despre alți scriitori?
Da, e un subiect, n-am o soluție! De exemplu, eu scriu în diverse publicații, unele nu permit ca scriitorii italieni să scrie despre alți scriitori italieni fix din acest motiv, ceea ce mă determină să argumentez: dacă aveți încredere în mine și în onestitatea mea, de ce n-aș putea scrie despre un scriitor, chiar dacă suntem prieteni?
Deci e vorba despre onestitate.
Exact. Ei ripostează că poți fii cât de onest vrei, dar dacă cineva îți e prieten, îți poate influența modul în care scrii...
Ceea ce e adevărat!
Ceea ce e adevărat, nu contest. Pe de o parte, vreau să scriu despre prieteni pe care îi admir, pe de alta, mă irită să văd recenzii ale scriitorilor, favorabile altor scriitori. Altă contradicție! Cred că atunci când scriu despre un scriitor care mi-e prieten, eu sunt onest, ceilalți nu sunt!
Ha-ha!
Dacă iese o carte a lui Mircea Cărtărescu, scriu un articol sau o recenzie, pentru că îi admir munca și cred că noi, scriitorii – nu cititori obișnuiți sau criticii – trebuie să dialogăm cu alți scriitori pe care îi admirăm. E un dialog public. Dar, da, e o situație complicată.
Vă mai surprind oamenii?
Tot timpul! E lucrul care mi-a plăcut toată viața cel mai mult: să observ oamenii. Nu doar că mă surprind, mă uimesc de-a dreptul.
Despre ce scrieți acum?
O, asta e o întrebare bună. Aș spune că despre adevăr. După ce am fost expus la candoarea americană, sunt într-o fază în care spun adevărul despre tot. Acum spun adevărul despre mine, despre lucrurile pe care le văd. E interesant, scriu în publicații americane...
Ați scris în „The New Yorker”?
Încă nu!
Îmi place asta: încă nu!
... și e interesant că spun adevărul luând în considerare faptul că mă adresez unui public care nu e al meu, vorbind într-o altă limbă! Eu scriu în italiană, traducătorul meu traduce în engleză. Spun adevărul, cu vocea altuia, unui public care nu e cel din țara mea. Probabil, de asta pot spune adevărul.
