Profesorii sunt, azi, în centrul atenției publice. Se vorbește despre salariile mici și despre economie, însă nu ar trebui să uităm că această meserie presupune o grămadă de detalii de care tindem să uităm. Un dascăl este și psiholog, și părinte, și educator și formator de oameni. Iar meseria lui are o complexitate esențială atunci când mâinile sale modelează, efectiv, viitorul.
Am vorbit cu Victoria Wagner și Cornelia Voiculescu despre ce lipsește în sistemul de învățământ public la capitolul limbii germane și despre cum poți ancora teoria cu ajutorul aventurii și jocului.
Am cunoscut-o pe Victoria, alintată de către elevii ei „Viki”, înainte de examenul de admitere la facultate. Voiam să devin traducător, să învăț germană și să-mi cristalizez cunoștințele de engleză. Viki m-a ajutat să reactivez ce germană mai aveam în cap din generală (liceul la care fusesem nu avea ore de germană, ci de franceză, la limba a treia). Cât încă eram în facultate, intrată cu succes după o pregătire beton, Victoria m-a anunțat că, alături de Cornelia Voiculescu și Richard Wagner, va deschide Centrul Educațional Explore pentru cursuri private și tabere de copii. M-am înscris voluntar imediat. Am avut și voi avea mereu încredere în proiectele lui Viki.
Programa școlară nu e adaptată realității
La cursurile private mi-am dat seama foarte rapid de ce nu puteam înțelege anumite noțiuni din limba germană. Unul dintre exemplele cu care am deschis conversația a fost acela că, în ciclul primar, învățam la lecțiile de germană ce e cazul dativ, când nu începusem încă noțiunile de bază ale gramaticii limbii materne. Încă lucram la a compune propoziții și la a citi poezioare în limba română, nicidecum sintaxă. Viki mi-a explicat că programa școlară e neadaptată la ritmul de învățare al copiilor, la timpul de care dispun elevii și la realitatea cognitivă, adică la câtă informație pot cei mici să înmagazineze și la ce știu în limba maternă, care trebuie să fie ancora învățării limbilor străine. E într-adevăr o provocare și pentru profesori să se adapteze la nevoile elevilor foarte tineri, însă cu puțină imaginație, lucrurile pot fi mult mai simple.
Cornelia a recunoscut că situația dată de mine ca exemplu a fost prima sa greșeală ca profesor. Totuși, după cum a explicat ea, „fiecare noțiune abstractă ascunde în spatele ei chestiuni concrete și simple”. De exemplu, dativul nu e nimic mai mult decât întrebarea „cui?”, iar copiii pot înțelege mult mai simplu aceste principii simplificate. O observație de-a ei a fost că programa tinde să complice materia în clasele mici, iar la liceu o supra-simplifică.
Sfatul lui Viki a fost ca profesorii, facilitatorii programei, trebuie să intre constant în contact cu propriul proces de învățare. Trebuie să se gândească la problemele pe care ei le-au întâmpinat și mecanismele de înțelegere pe care le-au aplicat.
Importanța învățăcelului interior
Asta mi-a dat de gândit. Cum putem ajuta un copil care nu înțelege ce nu înțelege, mai ales când e vorba de o limbă străină? Ambele profesoare au spus că e dificil.
În sistemul public, profesorii, care de regulă sunt responsabili de mai multe clase de câte 30 de elevi, nu au timp să ia fiecare copil în parte.
Nu trebuie să uităm că, și „dacă se rezolvă o dilemă pe oră de curs, tot e un pas înainte”. Iar profesorul știe în mod intuitiv care sunt problemele, pentru că se repetă, pentru că și el a trecut peste ele. Victoria a făcut o analogie interesantă. Când un copil e supărat, încerci să pui întrebări până afli ce îl doare. Așa e și cu predatul. Trebuie să iei mai multe direcții până dai de calea cea bună. La un moment dat, vei descoperi cuvântul magic care îi deschide elevului o portiță de înțelegere.
Așa am ajuns la puterea lui „nu știu”
Așa cum a subliniat și Viki, trebuie să ne acceptăm limitările omenești. E normal să nu știm, să greșim și să uităm, atât ca părinți, cât și ca profesori, dar mai ales, ca elevi.
„Hai să descoperim împreună!” nu e un îndemn pe care îl auzim prea des. E important să nu punem presiune pe un copil să știe și să înțeleagă tot, doar pentru că i s-a explicat o dată. Și dacă stăm să ne gândim la sistemul de testare din școli, cu extemporale surpriză, cu teste în fiecare săptămână, cu teamă că vii acasă cu cinci la teză, încă ne ia câte un fior și la vârsta de adult, de mult plecat din bancă, nu-i așa? Testele nu ar trebui să fie un mijloc de a motiva cu teamă copiii să rețină cuvinte și verbe neregulate, ar trebui să fie o metodă de a afla ce înțelege, unde mai trebuie să exerseze sau unde să schimbe abordarea. Îmi aduc aminte când am avut probleme la tabla înmulțirii și am fost trimisă acasă cu tema de a scrie de o sută de ori, sub amenințarea cu corigență la matematică, de nu îndeplineam sarcina. Am știut perfect tabla înmulțirii o săptămână. Acum? Încă îmi ia ceva să calculez. Să nu mai spun că am avut aceleași obstacole de învățare la împărțiri, numai un semestru mai târziu.
Triada copil – profesor – părinte e nefuncțională
Una dintre marile dileme, care apasă cu putere peste dezvoltarea copiilor la școală e disfuncționalitatea „triadei copil-profesor-părinte”, după cum a denumit-o Cornelia. De ce nu merge sistemul? Profesoara spune că „e o cuplă comună la mijloc. Părinții lasă copiii la școală cât sunt la serviciu, comunicarea dintre părinte și profesor nu există decât dacă apare vreun conflict, iar greșeala nu este încurajată în școală sub nicio formă”.
Atât profesorii, cât și părinții sună numai când e de rău. De altfel, elevii sunt adesea și amenințați cu „Vezi că o chem pe mama ta la școală, dacă nu te potolești!”. E normal ca părinții să fie implicați atunci când cei mici nu se comportă frumos în colectiv, însă comunicarea cu părinții ar trebui să acopere mai multe planuri: interesele copiilor, activitățile și materiile la care se pricep, atitudine, talente nou-descoperite. Profesorii și părinții, responsabili, în mare parte, în măsură egală pentru educația copiilor, trebuie să fie o echipă pentru ca școala să aibă rezultatele pe care ni le dorim.
Greva profesorilor
Victoria și Cornelia, la fel ca mine, sprijină această grevă a profesorilor. Ele predau din pasiune. Și se vede. De aceea s-au ferit de școala publică, din cauza fricii de a-și pierde ambiția didactică, din cauză că nu ne putem aștepta la o schimbare fără a remunera eforturile de a educa următoarele generații și din cauză că sistemul îți pune în brațe o grămadă de hârțoage și acte, pe lângă cele 10 clase a câte 30 de elevi pentru care trebuie să pregătești o materie neadecvată.
E de-a dreptul absurd să pretinzi dedicare și angajament, în condițiile în care abia ți-ai putea permite o chirie – Cornelia Voiculescu
Poate voi arunca o bombă nucleară în discuție, dar trebuie ca lumea să își dea seama că cei care devin profesori, nu ajung la catedră pentru că e ultima carieră de pe listă – Victoria Wagner
Din punctul ăsta încep problemele. E de așteptat ca profesorii demoralizați de lipsa de autoritate în clasă și în sistem, de remunerația sărăcăcioasă și de teancurile de hârtii, să se comporte de parcă ar dori să fie oriunde altundeva numai în clasă nu. Iar copii simt atitudinea asta ca pe o respingere, spune Viki. Ele speră ca această grevă să ajute profesorii pasionați de predat, pentru că ei există. „Ceilalți trebuie, pur și simplu, să își asume că au în mână viitorul. Toți suntem educatori. Și părinții și profesorii, în aceeași măsură”.
Acest articol va fi continuat curând.
