De fiecare dată când nu am știut încotro să o iau, mi-am văzut de treabă și am așteptat câte un semn. Viața mea a fost o serie de încercări și cotituri care, până acum, m-au adus în niște locuri și contexte frumoase, din care am avut multe de învățat. Sunt complet convinsă că, atunci când lăsăm viața să ne conducă și când avem încredere că soarta știe ce e mai bine pentru noi, ieșim câștigați.
Lucas Contreras, chitarist de jazz venit în București din Columbia, e încă un exemplu că, dacă ne îmbarcăm într-o aventură, vom avea parte de experiențe frumoase. Muzicianul a venit la Conservator cu o bursă, fără să știe română, fără să stăpânească prea bine engleza, fără să știe pe nimeni și fără să aibă vreo garanție că aici va fi mai bine. El și-a dorit să cânte, efort descurajat la el acasă, pentru că scena muzicală suferă. Lucas mi-a povestit că, în ciuda culturii latino bogate, puternic concentrată pe muzică, lumea nu se prea duce la concerte, iar artiștii o duc foarte greu. Aici, și-a clădit o viață, își câștigă existența din muzică, e foarte solicitat și pe lângă trupa principală din care face parte, 7th Sense, are multe alte proiecte.
Am vorbit cu el despre cum s-a aruncat în voia sorții când a decis să vină la București, despre ce viață a început aici și despre lucrurile de care îi e foarte dor.
Lucas, spune-mi câte ceva despre copilăria ta. De unde vii? Cum sunt ai tăi?
Sunt singur la părinți. Părinții mei m-au dorit foarte mult. Am crescut într-o familie de artiști. Bunicul meu a fost compozitor de salsa, pe stilul formației El Gran Combo. Cânta la voce și la chitară. A fost trup și suflet pentru muzică, mai cânta și la biserică în fiecare duminică. Mă lua cu el și cântam la tamburină. Ăla a fost primul meu contact cu muzica. (Râzând) Era un fel de muzică pop pentru Dumnezeu. Bunica mea a fost actriță și voce de radio. Înainte, pe vremuri, așa cum sunt acum telenovele, existau și „radionovele”. Mama mea a studiat regie de film și e profesoară la facultatea de regie și regizor. Unchiul meu e pianist și vocalist de jazz. Deci, la noi se cânta nonstop. Totuși, eu mă jucam fotbal în continuu. În fiecare zi. Eram cel mai prost elev. La școală nu se făcea muzică.
Să înțeleg că, în Columbia, muzica nu era o disciplină încurajată.
Nu. Nici arta, nici limba engleză. Eram foarte pe lângă. Cum spuneam, mă jucam într-una, eram cel mai prost elev. Am schimbat școala de vreo șase ori. Mă dădeau afară. Scopul meu era să joc fotbal. Apoi, când am făcut 17 ani, am primit chitara. Foarte târziu.
Și ai primit-o pentru că ți-ai exprimat dorința de a învăța să cânți la chitară?
A fost o surpriză de la mama. A văzut că, din când în când, mai puneam mâna pe chitara bunicului. Dar nu o făceam cu seriozitate. Nu era pasiunea mea. Eu îmi doream să fiu următorul Cristiano Ronaldo. Chitara despre care vorbesc e cea cu care mai cânt și acum. Trebuie să recunosc că, în primă fază, m-am cam enervat. Nu înțelegeam de ce îmi dăruiește o chitară, când eu voiam să fiu fotbalist. Mă gândeam că nu mă susține. Am fost destul de obraznic cu ea.
Cred că de aici vine și durerea din piesa pe care ai compus-o pentru ea.
Da, cred că și de aici vine într-o anumită măsură. Nu știu sigur. În principal, provine de la faptul că mi-e extrem de dor de ea. Îmi e dor de familie. Oricum, la o lună după ce am primit chitara, mi-am dat seama că ea muncește foarte mult, în fiecare zi, că a depus un efort să îmi ia o chitară, iar eu m-am comportat așa cu ea. M-am pus pe învățat. M-am dus la bunicul meu să îl rog să mi-o acordeze. Bunicul meu mi-a zis că trebuie să mă apuc serios să cânt la ea, că altfel se strică. Mi-a dat-o perfect acordată. M-am dus la mine în cameră, m-am pus pe jos, am aprins o lampă mică, am conectat amplificatorul și am cântat un La minor. Era atât de bine acordată și suna atât de frumos, Irina, încât de la primul acord am rămas uimit. Începusem să experimentez cu metale și rock, dar nu simțeam că mă reprezintă. Avusesem și un accident la fotbal și nu am mai putut să joc. Așa că am continuat cu chitara. Mă apucasem și de facultatea de inginerie, unde am studiat doi ani.
Inginerie? Cât de atipic sună pentru tine!
Da! A fost o perioadă foarte tristă pentru mine. În fiecare zi voiam să studiez doar chitara. Eram foarte descurajat de familia mea, pentru că, toți fiind artiști, știau cât de greu e. Îmi spuneau „Lucas, tu ești singurul care a reușit să fie bun la fizică și mate! Poți să o faci! După ce faci bani, faci și artă”. Doar bunicul meu mă încuraja să fac muzică. El era singurul care știa că ingineria nu e pentru mine. Am avut o relație foarte frumoasă cu el. M-am hotărât să încep să studiez muzică într-o zi, când făceam desene tehnice pentru facultate și mi-am dat seama că nu mai puteam, că îmi uram viața. Aveam 19 ani.
Șase luni am studiat teorie. Și vreau să spun ceva important. Atunci când îți găsești drumul, îți merge! Nu contează! Colegii mei studiau instrument de la șapte ani. Eu m-am apucat de la 19-20 de ani să învăț pe bune și m-am dezvoltat foarte rapid. Simt că asta e pentru mine. Pentru că mă face foarte fericit. Plăcerea acelui prim La minor o trăiesc și acum. Mă distrez! Normal că mai există încă probleme, trebuie să fac bani, am competiție, dar totul se aliniază.
Cum ai ajuns în România?
Am aplicat pentru o bursă la Ambasada României din Columbia. Mă bucur că am ajuns în România. Am făcut doi ani de Conservator acasă. Când începusem semestrul al cincilea, deja aplicasem pentru mai multe burse. Începusem să fiu disperat după studiu. Făceam șase-opt ore pe zi cu chitara în brațe. Mama mă ruga să mai ies, să mai fac sport. Am vorbit cu ea și cu bunicul și le-am spus că vreau să plec să studiez, ca să nu fiu distras.
În plus, așa cum am mai auzit de la tine, nici scena muzicală din Columbia nu e primitoare.
În Columbia nu e piață pentru așa ceva. Și dacă e, oricum e cu jumătate de măsură. Adică dimineața tot trebuie să speli niște vase, să predai la grădiniță ca să faci muzică seara. Acolo e imposibil să te susții din jazz, așa cum fac eu aici.
M-am dus la Ambasadă. Țin minte că voiam să merg în Canada, mai aplicasem în Argentina, Cuba... Mama mi-a spus că avea un coleg care studiase în România și că sunt burse, că nu îți trebuie musai limba română. Am aplicat cu notele de la Conservator, foarte bune, în sfârșit, după ani în care am fost un student prost. Ajungeam primul și plecam ultimul de la facultate. Am avut noroc. Bursele nu erau doar pentru muzicieni, ci pentru oricine, ingineri, arhitecți, medici. Am ajuns aici fără să știu nici măcar engleză.
Asta a fost o mișcare foarte curajoasă, să vii într-o țară unde nu știi cum să comunici cu lumea, să cânți la chitară.
Nici măcar. Aveam 21 de ani și nu eram nici pe jumătate din chitaristul care mă consider acum. Nici acum nu sunt cel mai bun, dar atunci era grav. Dar îmi doream mult. Nici nu îmi era frică. Nici nu m-am gândit că o să ajung pe aeroport și nu voi ști în ce limbă să vorbesc. Nu știam să zic „pâine”, „baie”, nimic!
Cum ai învățat? Vorbești foarte bine română.
Am mai folosit Google pentru diverse. „Vreau să ajung la Gara de Nord.”, „Unde e toaleta?”, „Cum ajung în Pitești?”. Un an am învățat română în Pitești. Stăteam acolo și făceam cursuri de limbă. Am stat la cămin acolo. Se termina ora de română, ajungeam la cămin și rupeam chitara. Singurul dezavantaj era că orele se țineau în engleză. Eu nu știam nici limba asta.
M-am ajutat de Duo Lingo să învăț cât de cât și engleză. Așa am început încet-încet să le prind pe ambele. După anul acela, când deja vorbeam puțin mai bine româna, am început Conservatorul. Am scris și licența în limba română. Am învățat bine. Nu mi-a plăcut deloc la Conservator aici. Regret că nu m-am lăsat după primul an, pentru a mă specializa pe ce îmi plătește chiria aici, pe ce îmi produce venit să trimit și acasă. Pe jazz.
Ce greu! Trimiți bani și acasă.
Da, de o vreme încoace. Ei m-au susținut mult. Acum s-a întors roata. Adică știu că au nevoie și mă bucur de fiecare dată când prind o cântare mai scumpă, să îi pot ajut pe ai mei.
Acum înțeleg de ce ai rămas. Poți face muzică, ai proiectele tale, ți-ai clădit o viață aici. Te așteptai să fii atât de apreciat aici?
Nu am venit cu așteptări. Încă nu am așteptări. Singura chestie care mă ridică din pat e zâmbetul acela pe care îl port când cânt. În plus, pot face asta ca job. E minunat. M-am lăsat în voia sorții și o duc binișor, am bani de chirie și mâncare, câștigați din muzică.
Cum îți vezi următorii ani?
Sincer, Irina, sunt într-un conflict. Eu am două păreri care se bat cap în cap. Una e că aș vrea să mă întorc acasă, să cânt salsa, muzica bunicului meu. Fac acum un album tribut cu compozițiile lui, infuzate cu jazz, cu unchiul meu. Iar cealaltă e că acolo nu am niciun viitor. Aici mi-am făcut viața, sunt chemat la concerte, trăiesc din asta și sunt privilegiat. Ar fi foarte prostesc să renunț la toată munca depusă.
Părerea mea e că dacă vrei să faci muzică pentru Columbia, o poți face și de aici. Poți înregistra și trimite muzică acasă, poți publica pe internet. Dar e la latitudinea ta de unde vrei să o faci și ce te inspiră. Tot ce încerc să spun e că, o parte din frumusețea muzicii e că o poți face de oriunde. În plus, românii mănâncă latino pe pâine. E frumos să împarți cultura ta cu alții. Dacă inima ta îți spune totuși să te întorci, ești liber.
Da, așa e. Însă, cumva nu e corect. Nu le poți avea pe toate. Nu pot să fiu și cu familia și să mă și împlinesc din punct de vedere profesional și artistic. Familia e o sursă importantă de inspirație pentru mine. Îmi dau seama că trec anii, au trecut și trei ani fără să vizitez acasă, și devin alt om. Mă întorc acolo și mă încarc. E greu, dar deocamdată, mă bucur să fiu aici.
