Celebra soprană va cânta în concertele extraordinare de luna aceasta din România alături de legendarul cântăreț de operă Plácido Domingo. Pe 23 februarie, la BT Arena din Cluj Napoca, și pe 26 februarie, la Sala Palatului din București, aceste voci neasemuite vor fi acompaniate de Valahia Symphony Orchestra, avându-l la pupitru pe prestigiosul dirijor spaniol Jordi Bernàcer.
Magic FM: Dragă Adela, pentru miile de români care vor lua cu asalt cele două săli, aceste concerte reprezintă evenimentul muzical al anului în România. Ce așteptări ai tu de la aceste concerte, la revenirea pe scene românești?
Adela Zaharia: E o mare bucurie și o mare onoare să fiu parte din aceste concerte. Pe de o parte, știu că sună ciudat, e „business as usual” – cred că am făcut deja șase concerte cu Plácido Domingo! Sunt obișnuită, mă simt foarte confortabil în acest context. Pe de altă parte, e o bucurie mai mare și un sentiment mult mai special fiindcă se întâmplă în România. Și trebuie să mărturisesc că, inițial, atunci când am primit, de la Plácido Domingo și asistentul său, oferta de a-l însoți în aceste două concerte, nu era posibil, din cauza programului meu – sunt spectacole peste spectacole, de luni de zile și pentru luni de zile după. Și-mi părea rău, îmi ziceam „nu ne-a ieșit de data asta, ar fi fost foarte frumos, atât de speciale”... Dar, până la urmă, am reușit de ambele părți, cu sacrificii și compromisuri, să facem de așa fel încât să pot cânta alături de maestru în România.
Toată lumea vrea să te întrebe ceva despre maestrul Domingo, despre care ai afirmat că puțini oameni te-au încurajat și potențat de-a lungul carierei așa cum a făcut-o dumnealui. L-ai cunoscut la Operalia, unde ai devenit prima voce feminină din România care a luat Premiul I la acest prestigios concurs. Ulterior, ați cântat de mai multe ori împreună, i-ai cunoscut familia, ați petrecut timp împreună. Dar asta nu-l face mai puțin legendă! De aceea, te voi întreba, simplu, cum e să cânți cu Plácido Domingo?
Într-adevăr, ne-am cunoscut când am participat la concursul Operalia, în 2017. Când ești acolo și când lucrurile astea se întâmplă, totul pare ireal. Creierul nici măcar nu poate să proceseze și să înțeleagă la modul corect ce se întâmplă. Voi ține minte pentru totdeauna că ceea ce m-a impresionat, m-a șocat cel mai mult, a fost când am făcut cunoștință, practic, înaintea etapei a treia, când trebuia să decidem ce vom cânta. Până atunci, nicio interacțiune. Și când am făcut cunoștință, mi s-a părut o persoană literalmente timidă. Am fost foarte suprinsă să văd cât e de umil, cât e de uman, cât e de cald! Mă așteptam ca experiența concursului să fie mult mai dificilă, mai neplăcută – sunt patruzeci de oameni, unul împotriva celuilalt! Dar datorită lui, a familiei și a echipei lui – echipa, trebuie să mărturisesc, e compusă foarte mult din familie, ceea ce face o diferență uriașă – experiența a fost minunată. Cum am mai spus, rar m-am simțit mai încurajată, mai liniștită – în contextul concursului, dar și al concertelor pe care aveam să le facem împreună. De la bun început, am fost „adoptată” de familie! Și la ora actuală, persoana cu care sunt cel mai des în contact este soția lui Plácido Domingo, cu care ne scriem pe WhatsApp, îmi trimite poze, citate, mesaje de sărbători, zile de naștere...
Da, Pláci Junior, cum îi spunem noi, va fi unul dintre invitați, am cântat împreună. Trebuie să mărturisesc că e o combinație între cel mai înalt profesionalism - fiindcă toată lumea se așteaptă la ce e mai bun, mai frumos și mai de calitate de la astfel de evenimente – și, cum zic americanii, e foarte „heartwarming” să știi ce atmosferă plăcută și relaxată este în culise. Creierul meu poate că se distanțează un pic de latura emoțională, ca să pot să-mi fac treaba. Dar au fost momente, și pe acelea le voi ține minte pentru totdeauna, când Domingo și Pláci Junior cântau în duet pe scenă, eu îi ascultam în culise și pur și simplu lacrimile au început să-mi curgă, dându-mi seama ce moment special era. Mă gândeam că era ireal că mă aflam acolo – și mă aflam acolo pentru a câta oară?! Am onoarea și am bucuria să fiu parte din evenimente de genul acesta, cu atmosferă de genul acesta, la acest nivel, e clar că-și pun amprenta asupra mea.
Cred că da. Lucrăm la ultimele detalii, încă decidem ce să prezentăm, ce să lăsăm deoparte, totdeauna acesta e detaliul cel mai important. Eu am oferit zarzuele și pentru concertele acestea. Cu toate că nu cântasem deloc înainte de concurs, nici nu știam prea multe despre acest gen muzical, a ajuns să...
... să iei premiul întâi!
Da! Am ajuns și să-l savurez, să văd ce efect are și asupra oamenilor, a ajuns într-un fel parte din relația mea cu familia Domingo și cu moștenirea pe care o lasă în lumea muzicii clasice.
După cum ai menționat, era un interviu mai vechi. Personalitatea noastră, gândirea noastră sunt în continuă schimbare. La ce mă refeream? Nu că nu am idoli – lumea muzicii clasice, mai ales cea a operei, e plină de titani care și-au pus amprenta repertoriului, stilului, istoriei muzicii, de la care bineînțeles că avem tot timpul de învățat și de unde să ne inspirăm. Dar eu încerc, continui să încerc, să nu am o singură influență. Dacă aș spune „cântăreața cutare este idolul meu” ar însemna să mă transform încet într-o copie. Asta vreau foarte mult să evit. Cred că mai ales în lumea noastră și în timpul nostru, individualitatea e foarte importantă. E ceea ce oamenii caută cel mai mult. Să li se vorbească în mod direct din partea celor care li se adresează artistic, să poată identifica imediat persoana pe care o aud, să poată să facă diferența între spectacolele pe care le urmăresc și cântăreții pe care îi aud. Din cauza asta pentru mine e foarte important să rămân eu însămi. Cu mici momente de inspirație din istoria muzicii, din cei actuali, dar să rămân eu însămi. Într-adevăr, povestea cu Anna Netrebko s-a întâmplat, când eram în studioul de operă de la Berlin. Și eram foarte la începutul carierei mele, mai exact în primii doi ani, și a fost un fel de revelație pentru mine să văd ce mare influență poate avea asupra aparatului meu vocal, să aud pe cineva care cântă atât de bine. Și atât de marcată am fost de această audiție! A fost un moment de inspirație, care a funcționat, dar nu a durat! Procesul de muncă asiduă a funcționat de-a lungul anilor! A fost un moment de „a-ha!” și trebuie să spun că sentimentul acesta a continuat. Cel mai recent, de exemplu, înainte de Sărbători, am avut un contract în Madrid, contract de „Rigoletto”, unde l-am avut ca partener de scenă pe Ludovic Tezier, pe care, în mod cert, îl consider cel mai mare bariton al zilelor noastre. Îl apreciez enorm, e un tehnician desăvârșit. Cum să zic? Etică profesională, stil, nu face compromisuri... Am un mare respect pentru el și am simțit exact același lucru din nou și i-am și spus-o - unul dintre highlight-urile carierei mele. Doar fiind cu el pe scenă, auzindu-l, fiind influențată de vocea lui și de calitatea tehnicii lui, am simțit că am evoluat, că am cântat mai bine, am savurat toate aceste spectacole. Deci, e adevărat, se întâmplă, influențele pot fi bune sau rele, așa că atenție de cine vă lăsați influențați! Eu încă sunt la faza în care creierul meu începe să înțeleagă – cam târziu, recunosc! – că nu mai sunt acel etern învățăcel, acum alții învață și se lasă inspirați de mine. Și, bineînțeles, de fiecare dată e o onoare și o responsabilitate. Cred că are un un impact asupra felului în care mă prezint nu doar pe scenă, ci și în rețelele sociale, în interviuri. De fiecare dată, consider că e de datoria mea să specific că nu trebuie să uităm care sunt adevăratele valori ale muzicii clasice, că, deși există tendința de a se copia Hollywood-ul la ora actuală, nu este Hollywood și avem un mesaj mult mai important de prezentat! Și dacă încercăm să fim prezenți în Social Media, să fim în pas cu zilele noastre, nu ar trebui să devină niciodată mai important decât ce facem pe scenă și personalitatea noastră artistică. Iau în serios un rol de responsabilizare, de atragere a atenției cu niște semne de exclamare! Am mulți cântăreți tineri, mai tineri decât mine!, care mă roagă să lucrez cu ei, să-i învăț să cânte. Pe unii, cu care sunt mai apropiată și ne cunoaștem de mai mult timp, îi ajut cu drag și mă bucur de rezultatele lor, de succesele și de evoluția lor. Din păcate, din lipsă de timp, celor mai mulți trebuie să le spun, eventual, să meargă la profesoara mea la Berlin să lucreze, ea cu asta se ocupă, eu sunt prea prinsă cu spectacolele mele.
Artiștii români sunt foarte apreciați. În lumea muzicii clasice, românii sunt extrem de apreciați – nu cred că există vreun teatru în lume, mai ales în Europa, care să nu aibă măcar în orchestră câțiva români, în cor, printre soliști și așa mai departe. Suntem cunoscuți, iar asta mă bucură, ca foarte talentați, foarte muncitori, foarte responsabili, cred că asta explică succesul multor români care s-au lansat peste hotare sau au venit consacrați. Bineînțeles că asta e o bucurie pentru mine. Avem responsabilitatea unei școli românești de canto pe care o ducem cu noi – a marii Virginia Zeani, Cotrubaș, Herlea... E mereu o plăcere să vorbesc cu colegii mei străini despre vocile astea monumentale, despre reputația lor, de persoane minunate, calde... E o provocare și e o bucurie să încerc să pășesc pe urmele lor în această minunată lume muzicală.
Cred că nu mă înșel – nimeni nu se aștepta să ajung atât de departe, inclusiv eu! Dar cred că toată lumea, tot incluzându-mă și pe mine, am subestimat determinarea și rezistența pe care le am. Sincer, nu eram cea mai talentată din generația mea, nu eram cea mai relaxată pe scenă, nu am avut cea mai naturală voce. A trebuit să lucrez foarte mult tehnic ca să ajung unde am ajuns. Și pot să spun că am început să mă simt confortabil cu vocea mea cam în jurul momentului în care am câștigat Operalia. Ceea ce, trebuie precizat, a venit când am avut 29 de ani. Un succes relativ târziu. Dar consider că a fost perfect că s-a întâmplat așa. Am văzut cazuri în care succesul a venit prea devreme și, din păcate, la vârstele respective, creierul nu știe cum să gestioneze presiunea, resursele de energie, de voce, de timp, influențele care vin din toate părțile. Eu, una, sunt foarte fericită că lucrurile s-au întâmplat cum s-au întâmplat. Am avut noroc! Universul a avut grijă de mine, lucrurile s-au întâmplat cum și când a trebuit, dar, n-o să neg asta nicodată, nu cred că cineva s-a așteptat ca eu să ajung atât de departe.
Și cu repertoriul pe care-l cânt, lucrurile au tendința să se așeze. La început, nu am cântat repertoriul potrivit și asta s-a și văzut din faptul că nu am creat atât de mult interes, nu am avut atât de mult succes. Deci, a durat și până când mi-am găsit vocea în sine, tehnica cu care să o folosesc, dar și până am găsit repertoriul care mă pune cel mai bine în valoare. Pot să spun că, de când am început să lucrez în Dusseldorf, care a fost primul meu contract într-un ansamblu de operă, în 2015, au început să se așeze lucrurile pe calea cea bună. Acolo, directorul de casting a fost una dintre persoanele inspirate, inteligente și cu cunoștințe din lumea operei, care a auzit imediat ce ar trebui să cânt. Mi-a și dat contractele imediat, „Lucia di Lammermoor” și Konstanze („Răpirea din serai”), ceea ce a fost un pas uriaș pentru mine, să trec de la un studio de operă – în care mi-au fost date și multe șanse de roluri principale, dar, totuși, eram acolo ca să învăț – spre un ansamblu și spre unele dintre repertoriile cele mai apreciate în lumea operei. Dar din momentul acela am înțeles exact în ce roluri sună vocea mea cel mai bine. Și asta fac de atunci. Bineînțeles, cu mici încercări, în stânga, în dreapta, dar nimic extrem, nimic prea dramatic. Pot să spun că acum sunt cunoscută și apreciată, de asta vine lumea la spectacolele mele, pentru cât de intens interpretez personajele astea. Și sunt personaje care au fundal care nu e foarte simplu de descifrat, de dedus, de „cărat emoțional”. Dar încearcă! Până când ceva tragic, ceva dramatic se întâmplă în viața lor și lucrurile merg foarte prost! Personaje care mor la final, pe care le vezi în ultimele lor momente de viață, cărora le vezi toată paleta de sentimente, de la dragoste „nebună”, la cele mai intense sentimente de dragoste pentru partener, după care apare diperarea din cauza evenimentelor nefericite, resemnarea și acceptarea sorții până la trecerea în neființă...
Ce costume splendide, contemporane, sunt într-un spectacol pus pe scena Operei Naționale din Amsterdam, unde ești Violetta Valery din „La Traviata”! Adela, cum îți explici actualitatea Operei?
În lumea operei, în business-ul acesta – nu putem să negăm, este și o parte de business în ceea ce facem – sunt oameni responsabili cu păstrarea operei în actualitate, relevantă în zilele noastre. Oameni reponsabili cu umplerea sălilor de spectacol. E un subiect foarte controversat. Sunt trei categorii: cei care nici nu vor să audă altceva decât de spectacole clasice și aruncă cu pietre în orice iese din acest tipar clasic. În celălalt colț sunt cei ce disprețuiesc tot ce este clasic și consideră că sunt piese de muzeu prăfuite, nu așa trebuie să arate opera, totul ar trebui să fie experimental, inovativ. Eu fac parte din a treia categorie, care e la mijloc și dă o șansă tuturor producțiilor. Știu să recunosc când ceva merge prost, când e un eșec total, chiar dacă sunt parte din acel „fail”. Lumea operei e un organism viu, care încearcă să-și găsească locul în această societate, care oricum e o nebunie de societate, foarte greu de înțeles. Așa că eu mă feresc să arunc cu pietre într-o producție, oricât de criticată ar fi, fiindcă știu ce e în spatele ei. Când sunt parte a unei producții de acest gen, oamenii sunt minunați. Când lucrurile nu merg într-o producție așa cum m-am așteptat, când nu sunt de acord cu rezultatul final, tot nu pot să fiu împotriva producției, fiincă am petrecut șase săptămâni cu acei oameni, lucrând cu ei, în momente foarte vulnerabile, foarte speciale... Creezi niște legături foarte apropiate, foarte calde, mai ales când sunt oameni cu care ai o energie bună în sala de repetiții. Și atunci, nu pot decât să ridic din umeri – OK, știu care sunt lucrurile bune din producția asta, pe care le iau cu mine, le apreciez și sunt foarte recunoscătoare pentru ele, și știu și părțile care nu sunt bune – a fost o experiență!
Am primit numeroase mesaje care îmi spuneau cât de mult se bucură oamenii să-l aibă în sfârșit în România pe Plácido Domingo, cât de încântați sunt că-l vor vedea și auzi. E unul dintre ultimii „monștri sacri” ai muzicii, trebuie să fim realiști în această privință. Să-l vezi pe scenă are o semnificație și o greutate foarte speciale. Lumea îmi spune „ne bucurăm așa de mult că îl aduci în România pe Domingo”. Într-un fel, în același timp, el mă aduce în România! Și mă bucur, pentru că nu reușesc să vin în țară cât de des aș dori. Și mă bucur că, în acest context, voi fi în România cu Plácido Domingo. Sunt convinsă că vor fi două seri foarte speciale, foarte emoționante, pentru toți cei care vor să-l vadă și să-l audă în persoană!
Bilete concerte Cluj/ București AICI
