Oamenii trăiesc de pe urma livezilor de măslini pe care le-au primit moștenire de la înaintași, într-un ritm dat de acestea, dar tocmai acești țărani, deconectați de la industria ospitalității, m-au făcut să văd mai bine ce înseamnă, de fapt, ospitalitatea.
Orice sătuc, cât o fi el de mic, are în mijloc o piațetă cu câte o statuie glorioasă, o moschee adesea modestă și o aglomerare de mese și scaune unde se beau cantități impresionante de ceai roșu îndulcit și cafea la ibric. Prin preajmă întotdeauna e un restaurant care vinde carne friptă pe un grătar cu cărbuni și salate stropite cu sos de rodii. Nimic special, în cele mai multe asemenea locuri, mănânci pe hârtie cerată, în loc de farfurii, dar, fără excepție, ceea ce ți se pune în față e absolut delicios. Sunt aproape sigură că bucătarii care-nvârt koftele și kebabul, frigăruile de ficat sau cele de momițe, kokorecii (mațe fripte) și hălcile de miel fragede, n-au trecut prin cursuri sofisticate sau prin traininguri care să-i educe în domeniu. De fapt, cele mai multe asemenea locante sunt afaceri de familie, unde lucrează cot la cot câte trei generații. Dincolo de hrana propriu-zisă, serviciile oferite de acești oameni simpli, din satele Turciei vestice, ar fi invidiate de restaurante de top din România. Zâmbetul rămâne pe fețele chelnerilor de când intri până când ieși. Comanda se ia în fix un minut de la intrare, tacâmurile și apa ajung pe mese fix într-un alt minut de la preluarea comenzii. Ești întrebat cu voioșie dacă totul e bine. Când mormanul de carne se împuținează, ești ispitit să mai comanzi încă ceva. Dacă te apropii de finalul festinului, prevenitor, vei fi întrebat dacă vrei ceai, cafea, desert. Am rămas pur și simplu cu gura căscată, când, ridicându-mă de la masă înaintea comesenilor ca să dau o tură prin piața din mijlocul satului, am văzut alergând după mine un băiat cu un păhărel de ceai în mână. Comandasem ceai și ca el să nu se răcească, chelnerul a considerat că cel mai bine ar fi să mi-l aducă acolo unde sunt eu. Din nou, sunt aproape sigură că n-avea școală de ospătari la bază, ci altceva, tot la bază: bun simț și-un tip de ospitalitate de-aia bună, în care te gândești tot timpul cum i-ar fi mai bine oaspetelui tău.
Și în aceste condiții e greu spre imposibil să n-ai și industrie turistică, care se face cu politici de stat, dar mai înainte de asta, cu o cultură a ospitalității care nu se-nvață, ci se dă mai departe, generație după generație.
Explicație foto: Îmbrățișând trunchiul unui măslin de 1800 de ani, din orașul antic Teos.
