„Treapta a noua”, după textul dramaturgului american Tom Ziegler, se numește cea mai nouă premieră de la Teatrul Bulandra. E un spectacol în care traducerea și adaptarea scenică îi aparțin regizoarei Anca Maria Colțeanu. Distribuția e exclusiv feminină - Manuela Ciucur (Joanna McNeil), Catinca Nistor (Melissa Wright), Oana Ștefănescu (Eleanor Forbes Houser), Adela Bengescu (Tracy Smithfield), singura intervenție masculină din spectacol fiind o voce caldă și suavă, pe care o auzim din off (îl recunoaștem pe inconfundabilul Alexandru Darie).
„Treapta a noua” e un spectacol rotund, demn de repertoriul unui teatru cu o reputație impecabilă. Piesa bine condusă e potențată de umorul special cu care Tom Ziegler își injectează textele, de scenografia care lasă spațiu de joc actrițelor, de traducerea foarte potrivită. Și, desigur, de o Manuela Ciucur ajunsă la rolul pe care-l reclama o carieră întreagă, de o Oana Ștefănescu inteligentă și empatică, precum și de Catinca Nistor și Adela Bengescu, tinere actrițe care se achită strălucit de roluri dificile, ce predispun la exagerări.
Dar dincolo de aceste detalii mai degrabă tehnice, aș vrea să mă opresc la însuși titlul piesei. „Treapta a noua” e, așa cum ne explică protagonista, o etapă a unui plan de recuperare, de reabilitare personală, în fața celor pe care i-a neglijat sau ofensat în perioada în care era altcineva. Adică, o alcoolică. Practic, trebuie să-și ceară scuze față de cei pe care i-a rănit. Iar o idee bună pare să fie să înceapă chiar cu fiica pe care a părăsit-o pe când aceasta avea zece ani și pe care o invită să-i sărbătorească împlinirea a 16 ani. Acesta este, după preambulul în care ne familiarizăm cu personajul principal, punctul de plecare al unei țesături de relații care riscă să se destrame în orice moment, dar din franjurii căreia se va reface nu doar textura inițială, ba va apărea și un material nou, mai trainic decât cel inițial.
Ceea ce doream să vă propun este acest mic exercițiu de imaginație: hai să presupunem că suntem pe treapta a noua. Și că nu e perioadă mai potrivită a anului decât aceasta pentru a ne cere scuze față de cei pe care i-am uitat, neglijat sau ofensat. Cum să ne cerem scuze e, desigur, o discuție întreagă. Pot fi scuze verbale sau în scris, dar, dacă veți vedea piesa „Treapta a noua”, veți afla că pe post de scuze pot fi un zâmbet, un fleac personalizat. Uneori ajunge doar să faci un pas înspre cel față de care ai greșit. E foarte posibil să înțeleagă.
Vă recomand cu multă căldură acest spectacol. Iar dacă vi se pare peste mână să vă cereți scuze de o manieră explicită, încercați măcar acest acces de sinceritate: gândiți-vă la cei care se așteptau la altceva din partea voastră. Cred că e suficient ca să treceți de treapta a noua.
