„Vreau, nu vreau, fiicele mele sunt oglinzile mele”

Beatrice Căițanu, terapeut theta healing, despre relația dintre mame și fiice.

Share

Dacă ar fi să scriu acum un ghid cu sfaturi pentru vreuna dintre fiicele mele, cred că aș începe prin a-i sugera să renunțe la orice listă de sfaturi are de gând să pregătească vreodată pentru fiica ei.  


Mulți dintre părinți cred că urmașii lor sunt versiuni incipiente și incomplete de ființe umane care, în timp, se vor desăvârși. Mulți părinți le reproșează, chiar, copiilor: „Te-am facut om, iar acum nu vrei să faci ce îți spun eu ”, fără să conștientizeze faptul că se referă la copilul lor ca la o ființă inferioară, incapabilă să-și croiască propriul drum în viață, fără drept la liber arbitru, în fața căreia ne impunem deciziile, opiniile, judecățile de valoare.  


Cum am procedat cu fiicele mele


Mi-am învățat fiicele că și ele merită de la noi, părinții lor, respectul pe care îl pretindem de la ele. Le-am învățat că și eu pot greși, iar faptul că sunt mama lor nu mă face imună la greșeli. Le-am spus, de fiecare dată când a fost cazul, „îmi pare rău ” și „am greșit, te rog să mă ierți ”. Am revenit asupra deciziilor mele, când au fost nedrepte sau pripite. Nu mi-am ascuns emoțiile în fața lor, m-am îmbrățișat și sărutat cu tatăl lor, am cântat și am dansat, mi-am acordat timp, m-am consultat cu ele când a fost vorba despre decizii care ne priveau pe toți patru. 


Îmi dau seama că am fost mama lor și atât. 



Cu naturalețe, entuziasm, stângăcie și epuizare, fără să caut să bifez obiective strategice și fără să mă compar cu alte mame. Le-am încurajat să își spună deschis opiniile, chiar dacă nu se aliniază mereu cu ideologia noastră. Le-am învățat că a greși este profund uman și că uneori, cheia spre reușită este să încerci din nou. 


Acum un an, când fiica mea mai mare s-a mutat cu iubitul ei, toată lumea mă întreba dacă nu îmi e greu, dacă nu mă simt tristă că a plecat de acasă, dacă nu îmi fac griji.


Magic People: Ioana Ginghină

Make Life Magic, 00:37:30
Podcast


Am fost fericită să o văd cum își întinde larg aripile și înfruntă lumea. S-a organizat, a devenit o bună parteneră de viață, o gazdă minunată pentru prieteni, un sprijin pentru iubitul ei. Ne auzim la telefon, ne dăm întâlnire la cafea, povestim și, din când în când, ne jucăm de-a bunicii cu cățelușa ei, Mulan. 


Îmi crește inima de bucurie când mama îmi povestește că au stat ceasuri întregi la telefon. Îmi dau seama cum generațiile noastre au evoluat, s-au sudat și au revigorat arborele genealogic prin această legătură specială dintre noi. Îmi dau seama că, vreau, nu vreau, fiicele mele sunt oglinzile mele. De aceea, consider că am responsabilitatea să  devin Eu pe de-a-ntregul. Pentru mine și pentru ele.  


O întrebare pe care să ți-o adresezi 


De câte ori am în terapie o mămică nefericită, demotivată, o întreb: „Ți-ar plăcea ca fiica ta, la vârsta asta, să treacă prin ce treci tu?“ Uneori, este apăsător să știu că sunt modelul fiicelor mele, e mai lesne să le fiu ghid. De aceea, le-am încurajat să își urmeze propriile visuri și să-și construiască propria realitate. Este greu de acceptat să fii doar martorul alegerilor unui copil, dar ține minte că și tu ai avut dreptul să faci propriile alegeri. E greu să-ți vezi copilul căzând, dar strâng din dinți și le amintesc că sunt mereu acolo, dacă au nevoie de mine. M-am disciplinat să nu mai arunc cu soluții, ci să le dau spațiu să caute propriile soluții. Ce bucurie și ce victorie în ochii lor când reușesc prin propriile forțe!  Iar eu, mama, stau în colțul meu, departe de lumina reflectoarelor și mă felicit în gând. Pentru că să fiu mama fiicelor mele este un privilegiu și o onoare!      


Foto: Unsplash   

Share