Sănătatea („a fi sănătos”) este definită de Organizația Mondială a Sănătății ca fiind „deplina stare de bine a unei persoane, din punct de vedere fizic, social și mintal; nu este o simplă absență a bolii sau infirmității”. Așadar, starea de bine este influențată atât de trup, cât și de suflet. Starea de bine o obținem în urma deprinderii acelor instrumente care ne ajută să ne adaptăm în permanență la situațiile din viață. Găsirea și cultivarea acestei stări presupune eforturi continue, dar și păstrarea calmului și a energiei.
Ca răspuns la provocările zilnice, putem învăța cum să răspundem cel mai bine situațiilor care ne dezechilibrează din punct de vedere emoțional, pentru a putea ajunge cât mai repede în starea de homeostazie.
De unde începem să fim bine
Obținerea energiei ține de nivelul de înțelegere a propriilor nevoi. Lipsa identificării nevoilor proprii sau o identificare parțială sau fără onestitate pot duce către stări de epuizare fizică și psihică. Corpul este ultima instanță care ne semnalizează o nevoie neîndeplinită, prin simptomele care apar și bolile care se declanșează. Psihoneuroimunologia este o nouă ramură a medicinei, ce se dezvoltă în ultimii ani. Este știința interacțiunilor dintre minte și corp, studiind modul în care psihicul interacționează cu sistemul nervos și cum aceste două sisteme sunt legate de sistemul imunitar al corpului omenesc (pentru referință, vă recomand cartea lui Gabor Mate, „Când corpul spune Nu”).
Cum ne ajută pauzele
Unul dintre motivele pentru care apare epuizarea este lipsa pauzelor în rutina zilnică. Momentele de „deconectare” de la obligațiile zilnice sunt adeseori privite cu desconsiderare, ca fiind inutile și ineficiente. Dorința de a face cât mai mult, de a obține cât mai multe rezultate ne îndepărtează de „sfânta pauză” și ne aruncă în zona lui ”trebuie”, iar de pe acest tărâm sursele de încărcare, de obținere a plăcerii nu vor mai fi văzute.
Pauzele sunt importante pentru a limpezi mintea, pentru claritate în decizii și pentru stimularea creativității. Relația pe care o avem cu această nevoie, cea de pauză și odihnă fizică și psihică, de retragere în solitudine din tumultul vieții cotidiene și al sarcinilor, de cele mai multe ori are rădăcini în copilăria noastră. Și în credințele limitative dobândite în acea perioadă timpurie a vieții noastre.
Explorând această temă în ședințele de consiliere individuală cu clienții mei, am constatat că la întrebarea: „ce simți când petreci timp doar tu cu tine”, invariabil vine răspunsul: „că pierd vremea”. Așadar, în spatele acestei percepții există o convingere cu rădăcini adânci. Uneori, foarte adânci. Răspunsul la următoarea întrebare: „cine și în ce context, copil fiind, îți spunea că pierzi vremea”, este mereu același: „mama, tata sau amândoi”.
Pauzele sunt nevoi legitime
Așadar, am învățat de mici că:
- împlinirea propriilor nevoi (fără a relaționa cu alte persoane), statul în solitudine, cu propria persoană sunt „o pierdere de vreme”, atât timp cât ”nu rămâne nimic palpabil în urma ta”.
- este un lux să stai să te uiți pe pereți, că mai bine „pui și tu mâna și faci ceva util”, că dacă stai în pijamale până la prânz ești un leneș bun de nimic și așa mai departe.
Ajungem să ne uităm la relaxarea proprie cu vină, să ne simțim inadecvați pentru că dorim să facem nimic, ci doar, poate, să numărăm alunițele de pe corp, pentru că este felul nostru de a sta în contact cu noi, să urmărim o muscă pe perete, pentru că poate așa ne autoreglăm emoțional.
Ajungem adulți care ocupăm programul copiilor cu zeci de ore de activități, „ca să nu se plictisească”, intrăm în panică dacă nu avem „ce să le dăm copiilor să facă” cât ne tragem sufletul. Și nici nu ne trece prin cap să invităm copiii să se plictisească, pentru că, nu-i așa, nici pe noi nu ne invita nimeni vreodată să ne plictisim, că cine știe ce aflăm despre emoțiile noastre, corpul nostru, dacă stăm puțin în autoreflecție și observare. Retragerea în solitudine presupune ca, timp de cel puțin câteva minute, atenția să fie centrată pe propriile emoții, pe ceea ce corpul ne transmite. Angrenarea în multe activități și interacțiuni sociale ne distrage, conștient sau inconștient, tocmai de la această „scanare” onestă a barometrului emoțional personal.
Pentru a afla care este relația noastră cu momentele de relaxare, de grijă pentru corp și minte, vă propun un scurt chestionar, raportat la perioada copilăriei.
1. Cum eram privit(ă) de către părinți sau îngrijitori în momentele din copilărie în care doream doar să stau?
2. Ce emoție trăiam în corp în momentul în care nevoia de pauză era ignorată de către adulții din viața mea (părinți, bunici, figuri parentale etc)?
3. După o perioadă cu multă muncă, obișnuiai să te bucuri de rezultate? Obișnuiai să iei o pauză de odihnă? Erai ghidat spre astfel de momente? Îți erau permise?
4. Care este credința mea cu privire la pauza din activități și despre plictiseală?
Răspusurile pot arăta dacă nevoia de pauză de peste zi, din perioada copilăriei, a fost validată și îndeplinită. O nevoie de bază, cum este cea de odihnă, de recăpătare a energiei, dacă a fost ignorată, nevalidată și neîndeplinită, va genera o reacție de respingere pentru că va fi asociată cu o emoție cu încărcătură negativă (atunci când am fost criticați pentru dorința de a sta, ne-am simțit inadecvați, puturoși, nedemni de admirația parinților etc).
De ce e nevoie să ne întoarcem în timp
Soluția vine odată cu conștientizarea acestor credințe dobândite în familia de origine. Și cu identificarea nevoilor reale pe care le avem. Obișnuiesc să recomand clienților ca în permanență să inventarieze, cu onestitate, nevoile pe care le au și să identifice acele acțiuni care duc la îndeplinirea nevoilor. Odată consolidată această orizontală a nevoilor, vom putea trasa și limitele personale cu o mai mare ușurință, pentru că vom reuși să ne dăm seama de momentul în care nevoile noastre sunt ignorate. Pauzele de odihnă nu înseamnă doar perioadele de concedii de peste an. Trăim în fiecare zi în corpul nostru, nu doar 20 de zile pe an. Introducerea în rutina zilnică a cel puțin 10 minute de auto observare și reflecție, de timp în solitudine, poate fi un început bun pentru liniștea minții și sănătatea corpului.
Foto: Rawpixel
