Am rămas cu un obicei, de când era copilul mai mic. Îmi amintesc și acum de acea după-amiază în care nu voia să se desprindă de televizor. Se uita la un documentar despre furnici, ceea ce n-ar fi fost rău, dacă nu s-ar fi uitat, înainte, la Dumnezeu mai știe câte desene.
El fusese răcit, așa că a stat în casă, eu aveam treabă. Se mai întâmplă. Când i-am propus să iasă în parc, a refuzat ferm. Stătea cu ochii lipiți de ecran, morocănos, în timp ce afară era vremea perfectă de toamnă. Cald, dar nu prea cald, un soare leneș și frunze indecise între verdele verii și portocaliul toamnei. Dar deh, copilul se uita la furnici. Știam că dacă pun piciorul în prag, se va lăsa cu plâns și frustrări. Da, am fi ajuns în parc, însă cu muuuulți nervi și la ce ar mai fi folosit ieșirea, dacă nu ne-ar fi relaxat pe niciunul, dimpotrivă?
Și atunci mi-a venit ideea: hai să vedem furnici pe viu! Și le facem noi un film, al nostru, cu telefonul.
A fost o super ieșire, cu furnici, cu gâze, păsări, pomi și așa mai departe. Iar „documentarul” nostru naiv, filmat cu telefonul, a fost primul episod din multe altele. Mi-am dat seama mult mai târziu că ne-a transformat din consumatori de conținut în creatori de conținut. Pentru că natura e acolo pentru toată lumea. Ne așteaptă. Și dacă alegem să mergem la ea, ne dă multe în schimb. Nu vom câștiga premii cu documentarele noastre, însă am câștigat relaxare, prezență și câteva pișcături. N-a zis nimeni că e simplu să faci documentare despre natură!
