Eram la intrarea într-o drogherie, unde „cutuma” face ca orice pungă venită din exterior să fie sigilată. Sau lăsată într-un dulăpior cu cheie.
Desigur, e o cerință enervantă. La fel de enervantă ca atunci când intri într-un hipermarket cu o sticlă de apă la tine, iar paznicul îți pune o ștampilă sau o etichetă să se vadă că nu e furată. Mă deranjează gestul pentru că e ca și cum comercianții respectivi ar porni de la premiza că sunt un potențial hoț. În justiție, există prezumția de nevinovăție: o persoană nu e vinovată până la proba contrarie. În hipermarket, funcționează prezumția de vinovăție: orice persoană poate fi vinovată. Tu, eu, el, ea: normal că-ți pică greu să fii luat de hoț, când tu n-ai de gând să furi.
Revenind la intrarea în drogheria despre care vorbeam, o doamnă s-a revoltat când paznicul i-a atras atenția că nu poate intra cu nu mai știu ce pungă de cumpărături. A început o discuție tensionată care a degenerat rapid în ceartă, voci ridicate, priviri ațintite și nervi de ambele părți. Nimeni nu ceda: paznicul insista cu punga, doamna insista că nu-i stă în obicei să fure. Cei doi nu păreau să aibă nimic în comun, dar îi unea un sentiment aprig de frustrare, de care, îndrăznesc să spun, nu avea nevoie niciunul.
Prima perspectivă
Dacă privim lucrurile din perspectiva clientei respective, vedem așa: vii la drogherie să iei niște vitamine, ceva ceaiuri, poate un șampon, o cremă de corp și bețișoarele alea de scorțișoară pe care nu le găsești în magazinul de lângă casă. Vii după o zi de muncă, ești deja cam obosită, dar ai decis să faci o oprire scurtă pentru că vrei să te relaxezi puțin. Ai muncit mult, dar ce bine că vine seara în care-ți vei trage sufletul. Ah, și poate te-ai putea răsfăța și cu un săpun cu lavandă, miroase atât de frumos. În mall e cam aglomerat, dar te gândești că termini repede cumpărăturile.
Când să intri, apare un paznic și-ți transmite, destul de nevoalat, că e nevoie să sigilezi punga sau s-o lași la intrare. Deși n-o spune direct, se subînțelege de ce. Ca să nu furi. Dar tu NU furi. N-ai furat niciodată. Mai mult, muncești pe brânci pentru banii tăi, îți plătești impozitele, ratele, ești o persoană corectă, donezi lunar pentru o fundație care ajută copii bolnavi. În pandemie, ai făcut cumpărături pentru pensionara de vis-a-vis, sunt luni în care trebuie să jonglezi cu banii ca să ajungă pentru toate. Dar nu, nu furi. Iar momentul tău de răsfăț e întrerupt brutal de o prezumție de vinovăție care te umilește. Și decizi să ripostezi, iar argumentele tale nu duc spre nicăieri, doar spre o insistență enervantă a unui tip în costum de paznic care insistă că ai putea să furi dacă ai avea cu tine punga aia, de parcă de asta ar depinde decizia de a fura sau a nu fura. Ai dreptate.
A doua perspectivă
Acum, privim lucrurile din perspectiva bodyguard-ului. E un tip la 50 și ceva de ani, care, probabil, n-a visat să ajungă, neapărat, bodyguard la intrarea într-o drogherie. Cel mai probabil, ambițiile și visurile lui sunau altfel. Apoi, ceva s-a întâmplat și la 50 și ceva de ani nu mai e atât de simplu s-o iei de la capăt. Are nevoie de bani, ca noi toți. Jobul, până la urmă, e decent, colegii de treabă, iar omul mai face și ce trebuie, nu doar ce vrea.
Muncește destul de mult, stă cât e ziua de lungă la intrarea aia afurisită, nu are parte de lumină naturală, iar aerul condiționat îl irită când bate așa, ore în șir, în capul lui. Oamenii vin și pleacă non-stop. Unii sunt gălăgioși, alții se grăbesc și nici măcar nu dau bună ziua, trec pe lângă tine de parcă ai fi invizibil. Chiar așa, oare costumul ăla de bodyguard te face invizibil? Ai câteva sarcini de muncă. Printre ele, să te asiguri că nu intră oamenii cu plase mari de cumpărături că se (cam) fură, ți-au spus la interviul de angajare. Poți să treci pungile alea printr-un aparat care le sigilează în alte pungi mari de plastic (ah, mirosul de plastic topit devine grețos după ce-l simți în nări iar și iar). Sau poți să-i îndrumi să lase pungile în dulapul cu cheiță.
Unii înțeleg, alții ridică din umeri și acceptă, alții te întreabă de ce. Nu prea-ți vine să le spui oamenilor verde-n față că așa te asiguri că nu fură, dar nici-i poți lăsa cu pungile. Asta e treaba ta. Și pe la 6 după-masă, ai da orice să fie lumea de acord cu regulile pe care nici măcar nu le-ai făcut tu. Nu-ți arde să te cerți, dar nici să-ți pierzi locul de muncă. Așa că sigilezi pungi de plastic în alte pungi de plastic, mai mari. Doamna care țipă la tine c-o faci hoață are dreptate. Nu pare să fure. Dar nici tu n-ai de ales, atâta ar mai lipsi, să te trezești șomer. Și tu ai dreptate.
Și atunci, ce ne facem?
Când dreptatea e și aici, și acolo, accesăm empatia. Ne gândim cum o fi în papucii celui din fața noastră. Ne aducem aminte că fiecare om vine la pachet cu propria lui poveste de viață. Și facem o mică investigație rațională: ține decizia asta de cel din fața mea sau nu? Rezolvă ceva disputa în care mă lansez sau dimpotrivă, ne încarcă mai rău pe amândoi?
Dacă paznicul și femeia ar fi vecini, oare s-ar certa ca la ușa cortului când s-ar întâlni pe scara blocului, ori s-ar saluta și ar schimba o vorbă bună? Oare mie ce mi-ar pica cel mai bine să aud când sunt obosit/ă și-mi fac doar treaba, oare mie ce mi-ar pica bine să aud când sunt într-o situație ciudată și trebuie să mă supun unor reguli care intră în conflict cu comportamentul meu natural (de exemplu, acela de a nu fura)?
Cu ce putem înlocui frustrarea? Ce aș putea face astfel încât esența problemei mele să se rezolve? De ce aș „împușca” mesagerul, în loc să-i ofer înțelegere și, eventual, un zâmbet? Pentru că adevărul e, aproape întotdeauna, foarte simplu și n-are legătură cu detaliile cărora le permitem să ne calce pe bătături: viața e fix atât de frumoasă pe cât o facem noi să fie.
Foto: Pexels
