Pășind spre sala de conferințe a hotelului Ramada, mă simțeam emoționată. Era duminică după-amiază și urma să îl întâlnesc pe Gabor Maté, medic și autor ungaro-canadian, una dintre cele mai strălucite minți ale vremurilor noastre. Doctorul ne aștepta pe un fotoliu, relaxat și pregătit de interviu. După ce a rostit „hello, it’s nice to meet you,” („Bună ziua, mă bucur de cunoștință.”) m-am simțit deodată mai liniștită. Tonul cald și primitor cu care a început discuția a transformat atmosfera cu totul. Am vorbit despre traumă, copilărie, întoarcerea la sine și recunoașterea propriei autenticități. Dr. Maté a făcut cu mine un exercițiu de introspecție pe care aș dori să vi-l împărtășesc. Vă recomand să alocați cinci minute să îl faceți și voi.
Trauma nu schimbă cine ești, dar schimbă modul în care funcționezi.
După un episod traumatizant, ar trebui să încercăm să ne întoarcem la cine eram înainte sau să ne explorăm ca oameni noi? Trauma poate schimba cine suntem?
Gabor Maté: Trauma nu schimbă cine ești, dar schimbă modul în care funcționezi, cum te simți. Deci, asta e esența traumei, e o rană. După ce te rănești, devii defensiv, te protejezi mai mult (gest cu mâinile încrucișate la piept). Ăsta e doar un exemplu. Trauma nu e ceva ce ți se întâmplă.
Trauma e perspectiva noastră asupra unui eveniment.
Da, e perspectiva care rezultă pe urma unui eveniment. Orice copil abuzat, nu contează în ce fel, va crede că ceva e fundamental în neregulă cu el. Copiii sunt narcisiști, ei cred că totul se întâmplă din cauza lor. Consideră că dacă li se întâmplă ceva rău, e din cauza lor. Asta e o traumă. Trauma nu e ceva rău ce li se întâmplă, acela e evenimentul traumatic. Trauma e convingerea că sunt răi, că ceva nu e în regulă cu ei. După, încep să creadă ori că trebuie să fie extrovertiți, că trebuie să fie drăguți cu toată lumea, ori că trebuie să le fie rușine, să se izoleze.
Deci, nu ne putem gândi că ne vom întoarce la cine am fost, după o traumă. Majoritatea copiilor nici nu își aduc aminte cum erau înainte pentru că s-a întâmplat la o vârstă prea fragedă. E o chestiune de cum ne vindecăm rana, cum combatem convingerea că suntem răi, că e ceva în neregulă cu noi. Trebuie să ne întrebăm cum ne afectează viețile. Cum se manifestă asta în viața de zi cu zi? Ce impact are asupra muncii, relațiilor cu ceilalți și cu sinele? Trebuie să ne examinăm traumele. Și pe măsură ce le analizăm, descoperim modalități prin care ne putem vindeca.
Asta mă aduce la următoarea întrebare. Pentru mulți, inclusiv pentru mine, e imposibil să accesăm amintirile din prima jumătate a copilăriei. Cum putem învăța dintr-o copilărie pe care nu ne-o amintim?
De fapt, există în memoria ta, doar că nu ți-o poți aduce aminte. Ce lipsește e capacitatea de a-ți aduce aminte, de a vizualiza amintirile. În primul rând, unele experiențe se întâmplă înainte de a avea un creier destul de dezvoltat încât să aibă capacitatea de a-și aduce aminte. Ca să își poată aminti, creierul are nevoie de structură, de hipocamp. Hipocampul se dezvoltă destul pentru a fi complet funcțional abia după trei sau patru ani de viață. Deci, la începutul vieții, nu avem cu ce să ne amintim ce s-a întâmplat. În al doilea rând, când au loc evenimente traumatizante sau când copiii sunt stresați, au nivele mari de cortizol în creier, iar acest hormon incapacitează hipocampul. De aceea, mulți, chiar dacă au fost sever abuzați, nu își pot aduce aminte. Pentru că mintea lor era „offline” (chicotind). Nu o pot vizualiza, dar amintirea există.
„Într-o relație, când ne supărăm tare pe partener, asta e o amintire. Există un fel de regulă, că, de fapt, nu ne enervăm pe ce ne enervează, că nu ne înfuriem pe ce ne înfurie.”
De exemplu, memoria se manifestă în corp, în felul în care se simte corpul câteodată, prin dureri de stomac, de spate, de cap. Toate sunt manifestări ale memoriei în corp. Deci, memoria se resimte, dar nu ne putem aduce întotdeauna aminte, nu putem vizualiza amintirile mereu.
Într-o relație, de exemplu, când ne supărăm tare pe partener (pocnește din degete), asta e o amintire. Există un fel de regulă, că, de fapt, nu ne enervăm pe ce ne enervează, că nu ne înfuriem pe ce ne înfurie. Când mă supăr tare pe soția mea, devin foarte tensionat (mimează cum arată când se enervează). Nu are nicio legătură cu momentul prezent. Asta e memoria. Asta încerc să explic. De fiecare dată când are loc un incident, iar reacția transcende situația, e disproporționată, asta e o amintire. Corpul tău își aduce aminte de ceva. Și există modalități simple de a remedia problema asta.
„Creierul mereu rulează amintiri, chit că suntem sau nu conștienți.”
Deci, corpul reține informația, care în timp se adună și, astfel, devenim din ce în ce mai tensionați.
Corect. Ar fi util, dar nu ne ajută așa de mult să ne amintim chiar totul. E destul să știm că ceva s-a întâmplat în trecut și că are ca efect această senzație acum.
De asta ne trezim câteodată că stăm, spre exemplu, cu umerii încordați, nu?
Exact.
E foarte interesant. Nu m-am gândit că asta se întâmplă din cauza faptului că mintea rulează amintiri, fără ca eu să fiu conștientă de ele.
Creierul mereu rulează amintiri, chit că suntem sau nu conștienți. Mereu.
De la o vârstă foarte fragedă, suntem învățați că, dacă nu facem un compromis în legătură cu autenticitatea noastră, nu suntem acceptabili social. Asta poate deveni un obicei la care e greu să renunțăm. Astfel, așa cum ați susținut în carte, ne distanțăm prea mult de sine și devenim dependenți de valorile mediului care ne înconjoară pentru a supraviețui. Ce pași putem parcurge pentru a ne întoarce înlăuntru și a redescoperi cine suntem cu adevărat?
Un exercițiu pe care îl recomand în cartea mea, începe cu o întrebare simplă. Ți-o voi adresa ție. Hai să facem asta împreună acum.
Sigur.
Testul doctorului Maté
Îți e greu să spui „nu” câteodată?
Da.
Ok. De regulă, ne e greu să spunem „nu” în două situații, în viața personală sau la locul de muncă. Alege o categorie.
Locul de muncă. Sunt nouă în acest domeniu.
Următoarea întrebare e despre cum te afectează pe tine. Ce impact are faptul că îți e greu să spui „nu” asupra vieții tale?
Merg peste tot, încerc să ajung la câte evenimente pot, de exemplu. Deci, cred că asta generează lipsa de timp.
Deci și tensiune. Stres.
Da, mă gândesc mult la ce am de făcut.
Te simți obosită?
Nu chiar. Deocamdată mă simt energică, entuziasmată.
Dar, din punct de vedere emoțional, cum te simți?
Încerc, ca atunci când am ceva de făcut să mă comport adecvat, dar să mă și bucur de moment.
Te simți de parcă te deconectezi prea mult de sinele tău?
Da, câteodată, dar foarte puțin.
Poate nici nu realizezi cât de mult. Îți afectează viața personală?
Nu atât de mult. Încă sunt foarte apropiată de prietenii mei și îmi fac timp să îi văd sau să îi sun când nu pot ieși cu ei. La finalul zilei, acasă, le povestesc alor mei despre ce am mai făcut, îi ascult și pe ei. Îmi acord timp să mă reconectez cu viața mea socială.
Ăsta e un comportament foarte sănătos. Care e contextul pe fondul căruia îți e greu să spui „nu”? Întreabă-te „dacă spun „nu”, ce s-ar putea întâmpla?”
Mă simt de parcă aș putea părea pretențioasă. Totuși, știu că nu e cazul.
Consideri că ai fi respectată, chiar dacă ai spune „nu” câteodată?
Da, desigur. Știu că mi se respectă deciziile.
Bun, foarte bine. Înțelegi diferența dintre ce îți spune mintea și care e de fapt realitatea. Atunci, de unde ai prins această impresie că nu ai fi respectată sau acceptată dacă ai spune „nu”?
Poate din copilărie?
Nu poate, sigur. (râde) Presupun că părinții tăi au fost destul de stresați când erai mică.
Da, ai mei lucrau și ziua și aveau și ture de noapte.
Poate ți-ai asumat responsabilitatea de a face atmosfera bună în casă, având în vedere faptul că ei erau stresați. Vezi tu, părinții trebuie, în mod natural, să își asume responsabilitatea sprijinului emoțional, nu copiii. E simplu, dacă te gândești în termenii aceștia. O ultimă întrebare, există lucruri la care nu spui „da”? Mă refer la lucrurile care îți fac plăcere, ceva creativ, de exemplu.
Îmi fac timp și pentru activitățile mele preferate.
Ok, foarte bine. Deci, nu ești un caz teribil (toată lumea râde). Dar poți să vezi că lucrurile astea produc un impact asupra ta. Deci, cum ne întoarcem la autenticitatea noastră? Prin a observa situațiile în care nu suntem autentici și care sunt urmările. Nu într-un fel critic, nu într-un fel în care să ne judecăm aspru. Trebuie doar să putem, pur și simplu, să identificăm când nu ne respectăm autenticitatea. Pentru că latura noastră autentică deja observă lucrurile astea și ni le semnalează, trebuie doar să o ascultăm. Pur și simplu.
Vă mulțumesc, dr. Maté!
Mulțumesc!
