Săptămâna trecută, s-a dat o spargere într-un apartament din blocul în care locuiesc. Proprietara a intrat în casă și a dat nas în nas cu hoții. A țipat, iar cei doi bărbați au sărit pe geam, de la etajul 1. Duși au fost, cu tot cu bunurile pe care au reușit să le îndese în rucsacuri.
Am decis, în consecință, să instalăm camere de filmat la intrările în bloc. Sigur, nu sunt o garanție fermă că nu ne vom mai trezi cu hoți în case, însă facem ce putem. Partea interesantă urmează acum: ca să poți instala camere, ai nevoie de acordul unanim al locatarilor unui imobil. Așa că, împreună cu un vecin, am bătut la ușile apartamentelor și am strâns semnături.
Cu ocazia asta, mi-am dat seama cât de mult îmi lipsește senzația de apartenență la comunitate, pe care o aveam când eram mică. Am copilărit într-un orășel din nordul țării, unde știai cum îi cheamă pe vecinii tăi de scară. Erai la curent cu ce se întâmplă în viața lor: tanti Viorica, văduva care făcea o ciocolată de casă demențială. Nenea Geza, care își repara Dacia în fața blocului, ore în șir, înjurând în maghiară (fără să se repete). Avocații de la parter, care aveau un tapet cu pădure în sufragerie și ne lăsau pe noi, copiii, să intrăm să ne uităm la el. Îmi amintesc că mă apropiam de tapet până aveam senzația că sunt, efectiv, într-o pădure. Preotul gras de la etajul doi, mai mereu abțiguit și vesel, nenea Dincă de la 1, care ne vărsa apă în cap cu găleata de gunoi, când ne jucam sub balconul lui. Nu erau numere de apartamente, erau oameni. Și chiar dacă se mai călcau pe bătături, nimeni nu era complet izolat. Asta însemna, pe de-o parte, destul de puțină intimitate. Pe de altă parte, nimeni nu-și făcea griji că nu va avea parte de sprijin în caz de nevoie. Vecinii erau vecini. Puteai să nu suporți pe cineva. Dar dacă avea un bai, îl ajutai. Cam ca-n cazul rudelor.
Magia GDPR-ului
Să revenim în București. Am reușit să strângem semnăturile pentru camerele de filmat (trăiască GDPR-ul!). Cea mai tare parte, însă, a fost să văd cum fiecare cutiuță de beton are o poveste a ei. Apartamente cu copii veseli, gălăgioși, unde mirosea a clătite și a curat, lipite de apartamente cu oameni în vârstă, vlăguiți și singuri, cu luminile stinse, unde mirosea a naftalină și a tristețe. Pisici prietenoase, pisici sălbatice. Câini suspicioși și câini gata să se lase scărpinați. Două vecine de palier în vârstă, care s-au invitat reciproc la cafea, pentru că le-am bătut la uși și am pornit conversația. Și mi-au spus că așteaptă copiii la colindat, de Crăciun. Vă dați seama că, pentru mulți bătrâni, copiii plecați la colindat sunt singurele ființe care bat la ușă de Crăciun? Iar noi, vecinii cu adunatul semnăturilor, am fost, pentru ei, poate cel mai palpitant eveniment de săptămâna asta?
Marile orașe ale oamenilor singuri
Nu știu ce se întâmplă cu nevoia noastră de apartenență la comunitate în marile orașe. Știu și că nu are sens să idealizăm atmosfera de familiaritate din micile orașe sau din sate, unde oamenii se știu unii pe alții: de fapt, acolo e și multă bârfă, iar peisajul înduioșător cu bătrânii care stau de povești, pe prispă, e înduioșător mai mult de la distanță. Când te apropii, riști să descoperi că povestesc despre un alt vecin, care face și drege. Oamenii se judecă reciproc. Se bârfesc, se toacă mărunt, aruncă priviri acide spre capra vecinului.
În ciuda acestor metehne universale, continui să cred că avem, totuși, mai multă nevoie să fim văzuți de oameni decât să fim lăsați în pace într-un mod definitiv, care aduce a abandon și a singurătate prea multă.
Ce mai faci?
Nu e nimic bun într-o spargere de apartament. Chiar dacă nu ți s-a întâmplat ție, ci în proximitatea ta, rămâi cu o senzație de disconfort și de teamă, la gândul că ai putea fi următorul. Și exact în acel moment, îți dai seama cât de conectați suntem unul la realitatea celuilalt. Cât de asemănătoare sunt cutiile de beton pe care le numim „acasă”, cât de mult îți amintește râsul copilului de trei ani din vecini de râsul copilului tău, pe vremea când avea trei ani. O privești pe doamna în vârstă, care stă singură, cu luminile stinse, cu teama că bătrânețea ar putea deveni și pentru tine la fel de întunecată.
Ieri seară, am avut senzația că blocul acesta al meu seamănă cu un organism în care totul se conectează cu tot. Și mi-aș dori să ne conectăm mai asumat, să ne dăm bună ziua mai des, să ne întrebăm ce mai facem sau ce am putea face unii pentru alții.
Foto: Pexels
