Povestea noastră de dragoste a fost un adevărat foileton cu întorsături de condei, cu o respingere dureroasă și o reconciliere neașteptată, cu doi copii minunați și cu multă iubire.
M-am simțit invizibilă cu totul
Anul trecut am început, pentru prima dată, să mă simt nevăzută în cuplu. Am continuat să simt încurajare și sprijin, dar femeia din mine părea să fi devenit invizibilă pentru El.
Evident, m-am întrebat imediat dacă eu văd cu adevărat femeia care am devenit. Îmi este clar că partenerul de viață ne ține oglinda tuturor prejudecăților pe care le avem despre noi. Și am realizat cu uimire că, deși explorasem în ultima vreme cu succes diversele aspecte ale feminității mele, aveam dificultăți în a mă vedea ca o femeie senzuală, seducătoare. Așadar, am înțeles că este momentul să fiu onestă cu rolul meu în această relație și să îmi văd de drumul spre mine, cu atât mai mult cu cât era clar că nici partenerul meu nu mai primea de la mine ceea ce avea nevoie.
Infidelitatea doare și fizic
Drumul către mine a început acum mulți ani, când soțul meu a recunoscut că iubește o altă femeie. Atunci am fost convinsă că se vede cu Wonder Woman. Credeam – până să o cunosc – că femeia respectivă este mai frumoasă, mai tânără sau cu mai mult succes pe plan profesional.
Respingerea lui m-a făcut să mă simt anulată, mică și nesemnificativă.
De câte ori ne aflăm într-o situație în care partenerul ne respinge și își îndreaptă atenția spre o altă femeie, suntem convinse că respectiva este mai grozavă cel puțin într-un domeniu, dacă nu pe toate planurile. Asta pentru că resimțim respingerea ca pe un mesaj că ceva este în neregulă cu noi, că nu mai avem valoare. Cercetările au arătat că respingerea și durerea fizică activează aceleași zone în creier și că, în astfel de situații, corpul nostru eliberează opioide ca să ne aline durerea. Practic, resimțim atât fizic cât și psihic un mare NU într-o situație în care avem nevoie să ni se spună un mare DA.
1000 de îndoieli și semne de întrebare
Pe de alta parte, am început sa mă întreb daca sunt cu adevărat valoroasă, dacă sunt așa grozavă cum mă credeam și am continuat ani de-a rândul să chestionez fiecare aspect al ființei mele. Aveam senzația că această respingere m-a dezbrăcat de cine eram, mi-a furat identitatea și am descoperit că nu mai știam cine sunt. Cine sunt eu, când nu sunt soția sau iubita omului pe care-l iubesc ? A fost ca și cum întreaga mea existență de femeie ar fi fost pusă sub semnul întrebării sau s-ar fi estompat într-un con de umbră. O bună vreme, durerea respingerii s-a maturat într-o profundă suferință interioară și, pentru că nu îi puteam face față, m-am refugiat în muncă. Am găsit, în sfârșit, terenul propice pe care mă simțeam atotputernică, capabilă să rezolv absolut orice situație, oricât de complicată ar fi fost.
Am pierdut contactul cu corpul meu, deoarece durerea respingerii era atâta de intensă încât o resimțeam fizic. Am început să am dureri cumplite de coloană. Potrivit lui Jacques Martel, coloana vertebrală reprezintă sprijinul, protecția si situația din viața noastră.
Mă sufoca un sentiment cumplit de neputință, iar povara acestei dureri era imposibil de suportat. Și ca să mă pot proteja de durere, creierul meu s-a setat automat pe modulul „luptă sau fugi”. Devenisem un mic roboțel care identifica cu o acuratețe de bisturiu problema și găsea cele mai inedite și complicate soluții. Fuga spre situațiile cele mai dificile de la lucru a devenit metoda mea de supraviețuire.
Tot în acea perioadă am dezvoltat tot soiul de frici: „ceea ce spun nu este suficient de interesant”, „ceilalți nu mă înțeleg”, „nu vreau să deranjez” etc. Și ori de câte ori eram într-o situație în care mi se refuza ceva, mi se reîntărea convingerea că nu sunt suficient de bună, că trebuie să plusez și să dovedesc cine și ce sunt. În toata această goană după a dovedi cine sunt, m-am pierdut total pe mine. Eu ieșisem complet din ecuație. La un moment, dat, viața - generoasă fără măsură - m-a scos forțat din acest context. Am ajuns la un job nou despre care nu știam nimic și unde m-am simțit mică și nesemnificativă.
Atunci mi-am spus că este doar o situație temporară până când voi reveni înapoi pe domeniul meu, acolo unde mă simțeam atotputernică. Acolo, pierdută în mulțime, nesigură pe mine, am conștientizat câți ani fugisem nu doar de durere, ci și de mine și de nevoile mele. Când nu am mai avut unde să mă ascund, am început să mă descopăr pe mine.
Vindecarea poate începe cu o întâmplare
În 2014, chiar înainte de Anul Nou, am văzut la o prietena un colier de lemn croșetat. Mi-a plăcut foarte tare și mi-am dorit și eu unul asemănător. Fără să îmi dau seama bine ce și cum fac, m-am trezit croșetând singură și fără indicații un astfel de colier. Această activitate migăloasă și repetitivă m-a reancorat în mine. Am petrecut câteva zile bune croșetând și, mai bine de un an, am făcut bani frumoși din colierele vândute. În bucuria descoperirii unor noi abilități, condimentată cu succesul de care s-au bucurat bijuteriile confecționate de mine, a început să se elibereze din mine durerea adunată în mine în toți acești ani. Pe măsură ce croșetam, se mai elibera o amintire, o celulă din corpul meu se ușura de povara încapsulată în ea în ani de suferință. După mai bine de un an de croșetat coliere cu mărgele din lemn, am observat că latura cochetă din mine îşi făcea curaj să iasă la lumină pentru prima dată în viața mea de adult.
Mai târziu, mi-a fost dor să pictez și am întâlnit, în sfârșit și latura mea seducătoare. Am început să țin un jurnal el emoțiilor, al descoperirii de sine. Treptat, mi-am alocat tot mai mult timp să fac lucruri pentru mine, să investesc în mine și în bucuriile mele. Corpul meu a scăpat de suferință și eu am simțit nu doar ca m-am ușurat de povară, ci că prind aripi, că pot să zbor.
Împăcarea dinaintea despărțirii
În 2015, viața m-a readus împreună cu fostul meu soț și am început o nouă poveste. O istorie frumoasă, în care ne-am susținut reciproc și am crescut, ne-am distrat și am gustat viața din plin, într-un mod în care nu știuserăm să o facem înainte. Ne-am dăruit timp și prețuire până în momentul în care nu m-am mai simțit văzută ca femeie. Dar lecția respingerii de altădată m-a învățat să prețuiesc Femeia din mine, așadar am simțit că este momentul să îmi iau la revedere cu grație și cu convingerea că merit o viața frumoasă și împlinita și că la fel merită și omul de lângă mine. Nici durerea și nici senzația de neadecvare nu s-au mai activat. Am resimțit doar o oarecare rigidizare a zonei inimii în prima noapte când am dormit în noua casă. Dar mi-am dat voie sa mă tem puțin de un nou început. În trecut, noile începuturi lăsaseră urme adânci și mă privaseră de multe, așa încât era firesc ca fidelul meu corp să îşi amintească trauma de altădată. L-am înțeles și am acceptat că sunt părți din mine care încă mai vor să mă protejeze. Protectori care acum fac acest lucru cumulând kilograme, construind încă ziduri de apărare. Am acceptat și asta pentru că, în sfârșit, mă simt în siguranță emoțional, iar corpul meu – în inteligența lui nemărginită – va înțelege acest lucru și va elibera treptat aceste rezistențe. Și asta pentru că nu mă mai judec și nu mă mai resping eu pe mine. Mă simt stăpână pe viața și pe alegerile mele. Sunt în sfârșit Acasă în mine și în viața mea.
Foto: Pexels
