Prima ediție după 11 ani de absență a Festivalului Național de Muzică Ușoară Mamaia (25-27 august) poate fi rezumată prin nostalgie, emoție, energie și o simfonie de amintiri. Cu ocazia acestui eveniment, am vrut să aflăm de la artiștii care au urcat pe scenă în această apariție aniversară experiențele precedente pe care le-au avut pe scena festivalului. Iată o retrospectivă a ceea ce a însemnat Festivalul Mamaia și din punct de vedere personal, nu numai profesional.
Începem mozaicul de amintiri cu interpretul Călin Geambașu, care ne-a povestit: „În anul 2000, ascultam în mașină Paraziții, cu sunetul dat la maximum în parcare, iar juriul chiar atunci cobora scările. Mașina mea era parcată fix în dreptul scărilor - nu se poate reda ce fel de versuri erau în clipa aia... Am crezut că nu voi mai lua nimic, fiindcă versurile păreau un afront direct, bineînțeles că pur întâmplător, la un final al lor de melodie. Nu am avut reacție, atât de neașteptat a fost: și ce se întâmpla pe audio, și ieșirea în pauză a juriului. Deloc preconceput, juriul mi-a acordat totuși locul I la Creație.”
Fiind destul de tineri la primele lor participări, o parte dintre artiști au fost nevoiți să se confrunte cu gestionarea conflictului dintre școală și pasiune. Unul dintre aceștia a fost Carmen Trandafir, care a fost nevoită ca, între momentul în care a coborât de pe scenă și seara galei, să zboare spre București pentru a susține examenul de teapta a II-a. Pe aceeași direcție, Alexandra Ungureanu ne-a împărtășit că „atunci când am participat prima dată la Mamaia la Secțiunea Interpretare, era bătălia între învățătură și muzică destul de mare. Așa că în anul respectiv, în ‵98, a trebuit să iau decizia între a participa la festival și între a merge în Excursia Olimpicilor Județul Bacău. Eram olimpică și primisem drept premiu o excursie undeva într-o țară străină. Până la vârsta respectivă nu călătorisem prea mult, așa că era tentant. Dar, între cele două, am ales (cu emfază) muzica”.
De asemenea, Cristina Vasiu spune că: „Am o amintire mai puțin plăcută, dar care m-a învățat să lupt și care a fost și o lecție pentru a face orice să cânt și să merg mai departe! Eram foarte răcită, nu puteam să scot un sunet. Am fost internată pentru o zi la spital pentru a face injecții și perfuzii, care să mă ajute să pot să cânt în finala de la Mamaia, în 2008. Nu mai aveam nici o șansă cu vocea, pe nas nu puteam să respir, până când în culise, am dat peste Corina Chiriac, care m-a învățat un truc și momentul meu a ieșit GENIAL!”
Edițiile mai vechi ale Festivalului de la Mamaia au fost și generatoare de anecdote, situații hilare sau replici pline de umor schimbate între colegii de breaslă.
Compozitorul Horia Moculescu relatează: „Directorul artistic al ediției respective era Titus Munteanu. El a decis să aducă membrii juriului, la Teatru, cu o trăsură cu doi cai frumoși, cu birjarul îmbrăcat de epocă. Eram 10-11 membri ai acelui juriu și, considerând că devine plictisitor pentru telespectatori să tot vadă trăsura din care cobora câte un tip bățos, cu un zâmbet fabricat, i-am propus lui Titus ca pe mine să mă filmeze ieșind seara, din mare, ca și când aș sosi de la Istanbul. Încântat de idee, Titus și-a pregătit momentul, dar l-am rugat insistent să mă filmeze până pe la genunchi întrucât voi fi desculț. Eu urma să închiriez un frac de la Teatrul din Constanța, dar pantofii trebuia să fie ai mei, eu purtând 46, iar teatrul nu avea. Zis și făcut, am stabilit ca eu să mă scufund aproape de mal și în 10 secunde să ies din mare, în frac și cu un dosar pe scria cu litere mari „JURIU România”. Toate bune, dar Titus uitase să-i specifice cameramanului chestia cu evitarea imaginii desculț. Așa că lumea a văzut un homeless, cu niște hârtii în mână, alergând zăbăuc, plin de apă, desculț, pe nisip.”
Aurelian Temișan ne-a împărtășit o amintire din 1994, când susținea un recital alături de Krypton: „La bis am cântat „Blue Suede Shoes”, acel rock‵n‵roll din repertoriul lui Elvis, la care avem nevoie să-mi dea acordul pianul sau chitara, ca să pot să intru, pentru că piesa începe cu bețe și eu nu am mai cerut acordul și a început Lapi (Răzvan Lupu) – pentru că Lapi era la tobe-, mi-a dat direct bețe și am intrat în piesă acolo unde am crezut că e tonalitatea. Ei cântau corect după partitură, iar eu am cântat în altă tonalitate până la partea de solo, unde am crezut că o să-mi revin și m-am dus la Dragoș Docan, la basist, și am zis „Dragos, dă-mi și mie Fa-ul”, în timp ce el avea mare solo pe bas. Am văzut că încerca să-și dreagă vocea ca să-mi dea Fa-ul și mi-a zis : „Ia-ți-l singur că nu pot” și , bineînțeles că în momentul în care am reintrat cu vocea am reintrat tot acolo unde începusem de fapt, deci nicio „sfârâială”, ca să zic așa. Îmi aduc aminte doar de privirea domnului Țeicu care era în sală care s-a uitat peste ochelari, neînțelegând ce se întâmplă, eu cântând corect, ei (trupa) cântând corect, dar noi nu ne-am întâlnit până la finalul ei.”
Pentru Marius Țeicu, „prima mea participare a fost în 1973 la secțiunea Creație, în calitate de compozitor (28 de ani). Adrian Romcescu (17 ani) care mi-a fost elev trebuia să-mi cânte piesa. Eu și Adrian Romcescu am avut o cameră împreună, cu două paturi, unul la geam și unul la ușă. Și l-am întrebat : «Adriane, unde vrei să stai pentru că tu o să cânți?», el: «Mi-e absolut indiferent unde stau, numai la geam să nu stau, că mă trage»”.
Totodată, Silvia Dumitrescu și-a adus aminte de recitalul de la Mamaia din '92, unde:
„Am avut în dotare un costum popular foarte scump, luat pe semnătură. Cu o parte din acel costum trebuia să mă îmbrac pe scenă la piesa „Catrina”. Scena arăta superb, cu două bazine cu apă pe laterale și, ca să arate mai bine pe ecran, cei de la TVR îmbunătațiseră culoarea cu cerneală albastră. În partea a doua a piesei trebuia să scap de o parte din îmbrăcăminte pe ritmul muzicii, respectiv făceam o piruetă, învârteam brâul deasupra capului și îl aruncam la întâmplare și, pe rând, fotele... numai că întâmplarea făcea că toate aterizau în cele două bazine pline cu cerneală... eu aveam treabă, dansam cu Panterele Negre (un grup de dansatori de culoare). Abia când cineva mi-a adus la cabină rămășitele ude din fostul costum popular m-am speriat”.
Miki de la K-pital ne-a istorisit cum a sfătuit-o compozitorul George Grigoriu: „atunci când merg la repetiții la Teatrul de Vară din Mamaia, să am un fular la gât pentru că este foarte curent acolo și că trebuie să-mi protejez vocea!”.
Sergiu Cioiu ne-a dezvăluit prin povestirea dumnealui modul prin care putea activa cenzura comunistă asupra culturii: „Piesa lui Alexandru Mandy, intitulată „E tot mai bine pe pământ”, fusese printre piesele selecționate la Festival (ediția 1968) cu două zile înainte de deschidere. Mandy a primit telefon de la Ministerul Culturii, că trebuie schimbat textul cântecului. Conținea cuvinte sacre, precum Dumnezeu, Sfântul Petru și câțiva îngeri. Mandy s-a străduit și a schimbat textul cântecului care s-a reintitulat: „Locul meu de pe pământ”. În schimb, eu a trebuit să învăț un text foarte elaborat și fără refren, cu o seară înainte. Eram tânăr și am fost susținut de meșterul Sile Dinicu. Cântecul a fost premiat.”
Festivalul Mamaia a demonstrat, de-a lungul timpului, că e un loc al emoției și al exprimării libere prin muzică.
Xenti Runceanu a relatat că atunci când a primit premiul al III-lea la secțiunea „Creație” în 2002, l-a dedicat în memoria Mihaelei Runceanu, justificând că „datorită ei am devenit compozitor, ea m-a îndemnat în toată copilăria mea să mă pregătesc pentru a deveni compozitorul ei când ajungeam la maturitate. Din păcate ea a plecat dintre noi când aveam 13 ani și sora mea, nouă”.
În ceea ce-i privește pe membrii trupei K1, aceștia au relatat că în 1998, când trei grupuri dance au câștigat Secțiune Șlagăre la votul publicului, „acel premiu a constituit recunoașterea oficiala a faptului ca vremurile se schimbaseră. De asemenea, muzica și vedetele ei se schimbaseră radical în România, o altă generație reprezentând publicul din țara noastră. Momentul acela este unic și neprețuit pentru noi și pentru toată generația noastră muzicală. Asta pentru că lupta noastră pentru dreptul la exprimare și recunoștere în muzica românească începuse cu doi ani înainte, când noi, cei de la Proiect K1, scoteam prima casetă oficial legală din România („Techno Dance Party vol. 1”), care a fost actul de naștere oficial al unei generații noi de artiști și muzicieni de după Revoluție, actul de naștere al așa-numitei «revoluții dance românești»”.
Foto: arhivă Silvia Dumitrescu
