L-am descoperit pe Marius Iancu pe Facebook și am rămas cu răsuflarea tăiată când i-am văzut pozele cu mamifere, păsări, șerpi. Poze ca din National Geographic, ca din povești, dintr-o realitate la care altfel nu ai acces. Poze care te fac să simți cum miroase pădurea, cum sună, cum vibrează. Primul meu gând a fost: „Mamăăă, ce noroc are tipul ăsta!”
Îmi imaginam că un fotograf care descoase natura sălbatică și o aduce în fața noastră cu atât de mult talent este un fel de Sir David Attenborough. Știți voi, britanicul acela cu accent demențial, care te ține cu ochii lipiți de ecran în timp ce-ți prezintă bucăți de natură care te lasă cu gura căscată.
Să revenim, însă, la Marius Iancu. Fotografiile lui m-au lăsat mască. Așa că am fost curioasă să aflu cine este. Are 35 de ani, este inginer geofizician, s-a născut în București și acum lucrează undeva pe lângă Constanța. „Păi și fotografiile?” Aveam să aflu că sunt o pasiune, că mănâncă o grămadă de timp și bani și că omul despre care vorbesc nu se va opri, probabil, niciodată din ceea ce face.
Mă surprinde, însă, că nu se va opri ÎN CIUDA sacrificiilor pe care le face, nu DATORITĂ recunoașterii pe care o merită.
Mă bucur să am onoarea să vă fac cunoștință cu el.
Marius, când ai descoperit că te pasionează fotografia de viață sălbatică?
De viața sălbatică am fost fascinat de mic, am iubit natura încă din școala generală, în special de când am devenit cercetaș. În aprilie 2008, am pus pentru prima oară mâna pe un aparat foto. Am început să ies prin parcurile din București și atunci am descoperit o mulțime de păsări: pițigoi, cinteze, ciocănitori, rațe, mai târziu am pozat chiar și ciufi de pădure. Nu mă așteptam să găsesc așa ceva în centrul orașului, până atunci nu deschisesem niciodată ochii la detaliile din jur. Țin minte că mi-am zăpăcit prietenii în acea perioadă cu toate păsările pe care le descopeream. Visam să ajung fotograf de wildlife, însă pentru mine, la nici 20 de ani, părea ceva aproape imposibil de realizat. Ai nevoie de cunoștințe solide despre comportamentul animalelor, iar dacă asta se rezolvă în timp, mai e vorba și despre partea financiară.
Am testat de-a lungul timpului mai multe ramuri ale fotografiei și, din 2016, m-am dedicat părții de natură.
Ce înseamnă să faci aceste fotografii, în economia vieții tale, având în vedere că nu este meseria din care îți câștigi existența?
Pentru mine este un efort uriaș. Echipamentul foto este foarte scump, drumurile sunt multe și costisitoare, iar hainele trebuie să fie cât mai bune calitativ. Am folosit 12 ani același aparat, genial la vremea lui, însă mult prea lent pentru ce aveam nevoie. M-am încăpățânat și am ieșit iar și iar cu acest aparat, cu rezultate foarte bune. Ne grupam mai mulți pe mașini și făceam chete pentru combustibil.
Am dormit în cort, în hamac, la prieteni sau în mașină, totul era calculat la fiecare bănuț. Am umblat mulți ani cu ce am găsit prin șifonier și da, orice se poate dacă îți dorești ceva cu adevărat, dar numai eu știu ce frig am îndurat sau cât am stat ud la picioare.
În 2019, am avut o colaborare cu un mare magazin de articole sportive și a fost genial! 😁 Am trăit un timp doar din fotografia de natură, însă în prezent am un loc de muncă în afara domeniului. Cel mai mult mă omoară acum lipsa timpului.
Care a fost cel mai memorabil sacrificiu pe care l-ai făcut pentru pasiunea ta?
Pfff, au fost multe, dar primul care îmi vine în minte e din martie 2019. Patru weekenduri la rând am făcut drumul București-Vadu pentru a fotografia șacali. Îmi doream foarte mult să-i fotografiez și abia în al patrulea weekend mi-a ieșit. Răzvan Căpățână era șeful meu la vremea respectivă, un mare iubitor de natură și aventură, care se implică în tot felul de proiecte faine și ajută oamenii să realizeze lucruri bune pentru natură sau comunități. Îmi admira pasiunea și perseverența și țin minte că vinerea mă lăsa să plec mai devreme de la muncă, doar ca să-mi fac nebunia.
Ce simți când ești acolo, în natură, așteptând să surprinzi cadrul perfect?
E o diferență între atunci când mai merg cu cineva sau atunci când sunt singur. Când suntem doi sau trei, mai schimbam o vorbă, mai facem o strategie. Când sunt singur sunt mai visător, îmi imaginez unde mi-ar plăcea să îmi apară animalele. Mă conectez mai bine cu natura și mă detașez de tot ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Dacă am o zi în care nu mă conectez cu ceea ce se întâmplă în jurul meu, atunci când aștept cadrul perfect, mai dau un scroll pe Facebook, mai schimb un mesaj cu cineva și, nu de puține ori, am adormit. 😀
Îmi plac mult diminețile, îmi place să mă prindă răsăritul la locul de pândă, e magie!
Ce ai descoperit despre tine, în timp ce pozai un animal sălbatic?
Că sunt emotiv. Mă emoționez teribil când în față am un animal pe care mi-l doresc mult, mă pierd.
Într-o seară, am fotografiat o strigă pe care am găsit-o într-o curte. Mi-am pierdut mințile și sărit gardul acelei gospodării. Striga a stat cât să trag două, trei cadre și apoi a zburat. Am ieșit, m-am urcat în mașină și am plecat. Nu am apucat să mă îndepărtez prea mult, când am văzut în oglinda retrovizoare că cineva scana cu lanterna curtea din care tocmai plecasem.
M-am întors să lămuresc situația. Le-am povestit oamenilor că eu sunt cel care a intrat și le-am arătat de ce, cu scuzele de rigoare. Spre surprinderea mea, au înțeles situația și s-au întins cu mine la povești. Știau despre striga de acolo, doar că îi spuneau cucuvea și nu prea înțelegeau fascinația mea pentru ea. Le-am cerut scuze încă o dată și am plecat spre casă, îngrijorat însă de prostiile pe care le fac când văd ceva frumos. 😄
Există o etică a fotografiei de viață sălbatică?
Da, există, dar din păcate nu e respectată de către toți fotografii, din dorința de a obține cadre de senzație și o mână de aprecieri pe rețelele de socializare. Cu toții am făcut greșeli, dar le-am reparat în timp. Așa cum spunea un prieten, fotograf bun, la început e normal să faci greșeli, poate de unele nici nu îți dai seama, dar după ani în domeniu, cam toată lumea ar trebui să aibă respect față de urmăritori, de colegii fotografi și, mai ales, față de animale. La început mă frustram, apoi mi-am dat seama că trebuie să mă concentrez pe ce fac eu și urmăresc fotografii pasionați, „curați".
Nu cred că poți să iubești natura și să minți sau să trișezi.
Am văzut fotografii realizate în țarcuri, însoțite de povești despre zecile de ore petrecute în căutarea acelor animale în sălbăticie. Am văzut animale captive, care au fost prezentate ca fiind în libertate, plus multe altele. Privitorii de rând nu pot face diferența, dar noi, fotografii de natură, după ani de teren, ne prindem repede când ceva e în neregulă. OK, așa obții cadrul perfect, dar unde sunt trăirile din spatele imaginilor?
Ai un portofoliu de fotografii de-a dreptul impresionant. Ce nu ai ca să poți transforma pasiunea asta în singura ta meserie?
Cum am scris și mai sus, un timp am trăit din asta. Era de vis, dar banii puțini și mă descurcam greu.
Nu știu vreo publicație sau pe cineva care să plăteasca pentru așa ceva în România sau nu cât să-ți ajungă să trăiești. Trebuie să o iei pe cont propriu. Poți să vinzi calendare, cărți, tablouri și alte materiale sau poți să organizezi workshopuri, tururi cu oameni. Mi-ar plăcea mult să scot oamenii în natură și nu să-i învăț fotografie, ci să îi învăț ce înseamnă sălbăticia. Cum găsești un animal, cum să îți faci strategia și alte aspecte de genul.
Nu am găsit însă o variantă în care să nu aibă de suferit locurile și animalele sălbatice. Să pleci cu un singur om e mai puțin deranjant pentru natură, însă nu e profitabil. Iar dacă mergi cu un grup, iese haos. Deranjul e mare, iar oamenii vor reveni să prindă cadrul perfect, cu prietenii, care la rândul lor, vor aduce pe alții.
Am văzut multe la viața mea și cred că trebuie să existe un echilibru, să nu deranjăm prea mult cu prezența noastră.
Eu încerc să fiu responsabil și protejez locurile pe care le descopăr.
Mi-ai spus că, în fotografia de wildlife, dacă nu-ți pierzi mințile, îți pierzi timpul. Povestește-mi te rog, o peripeție din natură când ai simțit că ai face orice pentru un cadru anume.
E greu să aleg o peripeție, am trăit multe astfel de momente.
Chiar zilele trecute, eram ascuns pe malul unei bălți, înconjurat de mistreți și am stat acolo, tăcut, ca să surprind momente din viața lor. Nu știu cât de indicat e să stai în preajma lor. Mistrețul, ca orice alt animal, se ferește de om, dar e totuși un animal sălbatic, imprevizibil.
La începutul interviului povesteam despre cele patru weekenduri la șacal.
Prin 2019, am fost cât de des am putut la o pădure și am stat într-un loc unde văzusem o pisică sălbatică. Abia după trei luni am reîntâlnit-o.
Pentru striga, o răpitoare de noapte pe care o ador, am făcut zeci de ture de noapte prin satele Dobrogei.
Într-o altă zi, am decis să trec printr-o zonă mlăștinoasă pentru a ajunge mai aproape de câteva animale pe care le urmăream. La întoarcere, nu am mai găsit drumul și am umblat o oră jumate prin stuf, noroi, totul pe întuneric. Am căzut, m-am epuizat fizic, m-au distrus țânțarii. Eram ca într-un labirint, a fost oribil, însă sunt greu de oprit dacă am o speranță că pot să prind ceva ce îmi doresc. 😁
Este România o țară generoasă în privința vieții sălbatice?
Da, cred că este. Din ce am auzit de la alți fotografi care au experimentat ture și în alte colțuri ale lumii, la noi animalele sunt mai prudente, mai greu de văzut și fotografiat, însă nu te plictisești dacă vrei sa faci asta.
A fost vreun moment, în aventurile tale, când natura te-a lăsat mut de uimire?
Cel mai mai recent, anul acesta, la boncănit (ritual spectaculos al cerbilor, care are loc de la începutul lui septembrie până la mijlocul lui octombrie, menit să stabilească ierarhia celor mai puternice animale, care câștigă prin luptă dreptul de a se împerechea, n.r.)
A fost o dimineață în care s-a cutremurat pădurea sub glasul cerbilor. A fost război! Am ajuns la un moment dat într-o zonă în care cred că erau vreo patru care se provocau. Boncăneau cu toată forța, care mai de care mai impunător. Eu am fost pierdut, nu mai știam de capul meu, așa ceva nu am mai trăit. Am încercat minute în șir să găsesc o zonă mai deschisă în care să-i fotografiez, dar nu am reușit. Am asistat din exterior la acest spectacol și doar din când în când mai vedeam câte un cerb care ieșea de acolo, probabil împins de masculul dominant.
Unde pot oamenii vedea pozele tale?
Cel mai simplu pot vedea fotografiile mele pe site-ul mariusiancu.ro. Am acolo și o secțiune de blog, unde pot găsi multe povești. Galeria foto nu e, însă, actualizată la zi, din lipsă de timp. Cele mai recente imagini sunt pe profilul meu de Facebook.
