Unele dintre motivele principale pentru care evitam conflictul în relații sunt frica de a nu fi respinși sau părăsiți, frica și disconfortul de a ne exprima emoțiile, frica de a nu putea sa ne gestionam propriile emoții sau pe cele ale partenerului, frica de a afla ceva care să provoace disconfort.
De multe ori, atunci când, din frică, evităm să acționăm sau să vorbim cu partenerul nostru, liniștea pe care ne-o promite evitarea este de scurtă durată.
După ce trece pericolul pe care ni l-am imaginat, apar gânduri și emoții negative dintr-un alt registru.
Începem să ne reproșăm:
- că nu am fost în stare să exprimăm ceea ce simțim sau să ne spunem punctul de vedere,
- că nu am făcut nimic ca situația sa fie mai bună,
- că, iată, acum ne simțim triști, vinovați, dezamăgiți, furioși pe noi înșine.
Fără să vrem, dăm un conflict pe altul. Îl evităm pe cel exterior (conflictul cu altcineva), doar pentru a ne trezi în mijlocul unui conflict interior (ne supărăm pe noi). De ce facem asta? Pentru că suntem obișnuiți să ne certăm cu noi înșine, suntem obișnuiți de-o viață să ne reproșăm lucruri, în timp ce nu suntem siguri că am putea face față unui conflict cu altcinea.
„Iar n-am fost în stare să spun ce cred, iar m-am temut să-mi apăr ideea, iar am fost bleg/bleagă!”
Genul acesta de gânduri, care ne indică o lipsă de resurse pentru a ne descurca într-o situație conflictuală, vin sub formă de critică și, chiar dacă în spatele lor există intenția de a ne motiva, nu numai că nu ne ajută să facem schimbări și să acționăm diferit, ci ne țin pe loc, pentru ca întăresc neîncrederea în noi.
Nici relația nu are nimic de câștigat
Riscul de a rămâne în acest cerc vicios intern este, pe lângă suferința în care ne menținem, acela de a ne sabota șansele de a avea o relație bună, de a primi informațiile necesare pentru a face ce ține de noi în relație și pentru a comunica și partenerului cum arată lucrurile din punctul nostru de vedere și ce avem nevoie de la el.
Cu cât evităm mai mult să comunicăm cu partenerul, cu atât ne scad șansele de a rezolva problemele din cuplu și a de asigura un mediu sănătos în care să creștem și să trăim împreună.
Și cu atât cresc șansele de a se întâmpla exact ceea de ce ne este frică: și anume să fim respinși sau părăsiți.
Evitând, nedând și neavând feedback de la partener, rămânem la dispoziția propriilor interpretări. Vom avea amândoi satisfacție scăzută în relație. Ne vom simți amândoi triști și însingurați.
Discursul intern ia de multe ori locul realității. Interior simțim multă frică, iar evitarea unor discuții nu ne dă posibilitatea de a ieși din aceste frici, de a privi realist problema și de a vedea valoarea discuțiilor și cât potențial este acolo.
Atunci când evităm, există o așteptare nerealistă ca lucrurile să se rezolve de la sine sau ca celălalt să facă el schimbările necesare pentru ca conflictul să nu-și mai aibă sensul.
Odată cu această atitudine, renunțăm atât la responsabilitatea, cât și la oportunitatea pe care o avem pentru a face relația mai bună.
Pe partea cealaltă, neavând informații despre noi, despre cum ne simțim, ce ne dorim și care sunt cauzele pentru care ne comportăm într-un anumit fel, partenerul nostru va începe să aibă resentimente față de noi. Iar resentimentele, din păcate, nu fac decât să întărească gândurile negative.
Pentru că, atunci când evităm, e ca și cum punem un zid între noi și oamenii cu care interacționaăm (acasă, în familie, la muncă etc), iar aceștia nu au acces la ceea ce se întâmplă în mintea noastră. Văd doar zidul pe care l-am ridicat, iar zidul semnifică ignorarea problemei, a partenerului, a bunăstării lui. Simplu spus, o persoană care evită să comunice real pare, de fapt, nepăsătoare. Este terenul propice pentru ca și oamenii din jur, la rândul lor, să-și imagineze diverse scenarii negative, care de regula merg în zona de „nu mă iubește, nu sunt important, nu contez”.
