AIPrea lung? Citește sumarul.
Autoarea a realizat că adevăratul său partener pe viață este propriul corp, pe care l-a abuzat de-a lungul anilor. După multiple semne de avertizare și conștientizarea nevoii de schimbare, a început să facă sport și să-și regândească relația cu corpul său, rezultând într-o îmbunătățire majoră a stării de sănătate și a bunăstării generale. Mesajul final este că oricine poate reuși să facă o schimbare pozitivă în viață, indiferent de situație.
Mi-am dat seama că am un partener de care sigur, sigur doar moartea mă va despărți. Poate sună romantic, dar nu așa a început relația noastră. De fapt, a început cu abuz (din partea mea) și cu amenințări (din partea lui).
Primele amenințări au început ca la carte, cam după ce am împlinit 40 de ani. Tot mai multe au început să scârțâie în relația noastră: ba genunchii, ba spatele, ba încheieturile. N-am cedat din prima, am rămas pe metereze și am insistat că nu vreau să schimb nimic în dinamica relației noastre vechi de când lumea. El s-a bosumflat și mi-a spus din ce în ce mai răspicat că așa nu mai merge.
Din păcate, nu vorbesc despre un bărbat. Aici te mai poți răzgândi. Mă refer la acel partener pe care-l primim cu toții în momentul conceperii: corpul nostru.
Mi-a luat mulți ani să-l văd ca pe un partener. De regulă, îl foloseam ca pe o mașinărie care te ajută să faci lucruri, să te deplasezi, să exiști. L-am privit fâstâcită cum ia forme feminine în adolescență, l-am urmărit mută de uimire când a dat viață și apoi am început să-i arunc săgeți în oglindă, când a început să nu mai fie neapărat tânăr.
În toți acești ani, l-am forțat să se trezească înainte să-și facă plinul de somn. L-am obligat să stea ore în șir pe scaun, la birou, în poziții incorecte, care au pus presiune inutilă pe coloană. (Nu puteam să nu muncesc, dar aș fi putut să stau mai dreaptă). Am fumat. Am băut cafea în loc să mă odihnesc. I-am dat zahăr, apoi l-am pus la cure absurde de slăbire. Am preferat să-l țin pe canapea la filme sau în pat, la citit, în loc să-l duc să se mai antreneze. Hotărâsem că nu-mi place sportul și mi se părea aproape amuzant să refuz orice formă de mișcare în afară de mers pe jos.
Am făcut, practic, ceea ce fac cei mai mulți oameni cu corpul lor, atâta timp cât nu-l privesc ca pe un partener: îl abuzează, în speranța că are o capacitate infinită de regenerare.
Cum m-am trezit
Greu! Și, recunosc, doar când au început amenințările. Practic, simțeam că nu sunt tocmai în regulă. Deși nu mai fumez de ani buni, obosesc când urc scări. Metabolismul s-a cam lenevit (una e să scapi de 5 kg la 20 de ani, alta e acum). Mai mult, am ajuns să pot prezice ploaia după durerile articulare de la mâna stângă, pe care am rupt-o mai demult. Dacă stau ciuci câteva minute, de exemplu să interacționez cu un copil mic, mă ridic de parcă aș avea 100 de ani și nevoie de-o macara.
În primă fază, mi-am spus că asta e: vârsta! Doar că am în jur femei superbe, trecute de 50, care sunt în formă maximă și au corp de adolescente. Ce au în comun? Hmmm, își tratează corpul ca pe un partener pe viață, îl respectă, îl îngrijesc, fac sport, mănâncă atent.
Cum m-am apropiat de sport
Nu mi-aș fi făcut abonament nici la sală, nici la piscină de bunăvoie. În primul rând, pentru că nu prea mai credeam că am cum să dreg busuiocul. Dar am primit abonament de la birou, așa că ar fi fost mai mare rușinea să zacă în aplicația din telefon. Prima tură la bazin a fost destul de descurajantă. Am ieșit după 30 de minute și parcă nu mă țineau picioarele să mai ajung în vestiar. Însă mi-am revenit și am simțit că stau mai dreaptă. Că respir mai bine. A doua oară, picioarele m-au ținut, am început să prind curaj. Și, cel mai surprinzător, să trăiesc starea aceea de bine, de euforie, pe care o descriu cei care fac sport de-adevăratelea.
De fapt, corpul meu a început să se împace cu mine!
Nu sunt o mare sportivă nici acum, nu m-aș lua la întrecere cu David Popovici. La magazin, stau cu caserola de înghețată în mână și ezit: s-o iau, s-o pun la loc? Uneori, o iau. Alteori, o pun la loc. Tot e mai bine, înainte nu ezitam decât între arome. Corpul meu, în schimb, deși arată cam la fel, se simte altfel: mai zvelt, întinerit, mai sigur pe sine și mai puțin supărat pe mine. Au dispărut durerile de spate, îmi amintesc mai des să stau dreaptă (și când umblu, și când muncesc la birou). Înot mult mai mult decât la început și ajung cu demnitate în vestiar (nu mă mai lasă genunchii). Pășesc cu mai multă încredere, sunt mai veselă și toate astea în mai puțin de 3 luni de mers la înot de două, trei ori pe săptămână. Aș merge chiar mai des, dar am și eu o casă de ținut pe linia de plutire și un copil de crescut.
Cum am regândit relația cu corpul meu
În primul rând, am admis că altul n-am. Cât voi trăi, va fi cu mine. Când cred eu că sunt singură și zac pe canapea, eventual cu gândul la caserola de înghețată, îmi amintesc că nu sunt singură, ci sunt cu partenerul meu, corpul. Și atunci fie iau o porție mai mică, fie nu iau deloc. Ba mai mult, uneori decid că mi-ar prinde mai bine să iau câinele și să merg la o plimbare. Sau să fac 10 minute de întinderi. Ori un pic de yoga.
Corpul meu îmi mulțumește și se bucură pentru orice semn de atenție și respect. În definitiv, nici el n-are altă Ruxandra. Suntem noi doi forever. Și cel mai deștept lucru, când e pe viață, e să ne înțelegem unul cu celălalt și să ne facem planuri de viitor care să ne convină deopotrivă. Ne-am promis, așadar, să nu îmbătrânim prematur, să nu ne facem răutăți unul altuia, să ne țină genunchii, să mergem mai des pe trasee (ușoare) la munte. Să mâncăm mai sănătos, să ne facem analizele anual, să ne odihnim, să putem dansa (cât de cât) și la 70 de ani. Și să înotăm, desigur. Mai ales că am descoperit, recent, lecțiile de aqua gym, care sunt și amuzante.
Dacă citiți textul ăsta și vă aflați în situația înțepenită în care eram și eu, poate vă spuneți că nu-i de voi înotul. Sunt milioane de alte variante. Și vă dau cuvântul meu de onoare: dacă eu am putut, toată lumea poate!
Foto: Freepik
