Atunci când devenim mame, puiul acela de om ni se cuibărește atât de adânc în suflet, încât suntem în stare de orice pentru ca lui să-i fie bine. De cele mai multe ori, uităm de noi însene și de dorințele noastre. Și, chiar dacă mult timp am crezut că asta ar trebui să facă o mamă bună, 2 copii și aproape 20 de ani mai târziu, am înțeles că binele copilului începe cu binele meu.
Știți procedura aceea din avion în care ni se spune, în cazul puțin probabil al depresurizării, să ne punem masca noi, părinții, înainte copiilor? M-a bântuit multă vreme, pentru că nu pricepeam de ce nu trebuie pus oxigenul copilului, mai întâi. După o călătorie personală de mai bine de 10 ani, în care disperarea de mamă de copil prematur hipoacuzic, cu paralizie cerebrală m-a împins să străbat Pământu-n lung și lat în căutarea vindecării fiului meu, am înțeles că, pentru ca recuperarea lui să decurgă bine, e nevoie și ca eu să fiu bine.
Emoțional. Psihic. Fizic!
După două luni în terapie intensivă, în care n-am știut dacă fiul meu va supraviețui, atunci când am ajuns acasă cu boțul de carne de aproape un kilogram și jumătate, credeți mi-a mai ars mie să mă gândesc la mine? Să mă vopsesc, să merg la shopping sau să fac ceva pentru mine? Nici vorbă! Totul era despre copilul meu!
Și, totuși, undeva pe drumul între spitalul de terapii alternative asiatice din Beijing, șamanii din pădurea amazoniană și centrul de terapie cu delfini din Marmaris, am înțeles că băiatul meu – oricâtă terapie și recuperare ar face – nu poate fi bine, dacă eu nu sunt bine.
Teoria atașamentului
Acest lucru mi s-a confirmat și din punct de vedere științific, când am început să studiez teoria atașamentului. Pentru a se dezvolta echilibrat emoțional, un copil are nevoie de o mamă prezentă, care să se poată conecta cu bebelușul, să-l înțeleagă și să îi împlinească nevoile. Teoria atașamentului spune că felul în care oferim afecțiune și iubire copiilor noștri în primii doi ani de viață le modelează felul în care se privesc pe sine (stima de sine), îi privesc pe ceilalți (încrederea în oameni) și felul în care privesc lumea.
Or, pentru a putea să fim conectate în permanență cu bebelușul, e nevoie să avem acea disponibilitate emoțională, să fim echilibrate. Dacă mama este ea însăși anxioasă sau depresivă, neuronii oglindă îl determină pe bebeluș să “absoarbă” starea emoțională a mamei. În cartea “Mothers and Others”, antropologul Sarah Hrdy vorbește despre conceptul de “allo parenting” sau “allo community”, adică acea capacitate a oamenilor, diferită de alte mamifere, de a avea mai multe figuri de atașament, tocmai pentru că suntem programați genetic să creștem în comunitate. Ceea ce înseamnă că nu doar eu, ca mamă, pot să-i împlinesc nevoile puiului meu. E în regulă să mă ajute, măcar din când în când, o bonă, o bunică, tocmai pentru a putea și eu, ca mamă, să am un timp al meu cu mine, pentru ca, ulterior, să mă pot conecta profund cu copilul meu. Ca în orice relație, pentru a avea timp de calitate împreună, avem nevoie și de timp separat! Pentru a atinge acest echilibru, am avut nevoie de mulți ani de terapie, workshop-uri și cărți de dezvoltare personală și, cel mai important, să învăț să-mi pun mai întâi mie masca de oxigen. Să îmi fac timp pentru mine, să exist și eu în viața mea. Și să am grijă, în afară de copilul meu biologic, și de copilul meu interior.
Bianca Poptean este consilier de dezvoltare personală și psihoterapeut integrativ în formare, absolventă a programului de pregătire pentru specialiștii în sănătate mintală Interpersonal Neurobiology, Mindsight Institute, SUA, speaker TEDx, jurnalist medical, membru al Medical Journalism Association UK, susținător al drepturilor copiilor cu dizabilități și al părinților acestora. Bianca e de părere că echilibrul mintal este baza unei vieți armonioase și fericite, că suntem creatorii propriei noastre realități, fiind fascinată de neuroștiință.
