În copilărie, camera mea dintr-un bloc comunist din Carei era plină de cai, prințese, regi, balauri, zgripțuroaice: tot tacâmul. Din secunda în care acul pick-up-ului atingea discul cu povești: tâgâdâm, tâgâdâm, calul în galop, pe parchet. Apoi, vântul de la fereastra împărătesei care se înțeapă în deget cu acul aducea zăpada înroșită direct pe covorul meu. Înțelegeți ideea.
Am mai trăit senzația aceea, plus altele, în sala Teatrului de Comedie, unde Tudor Chirilă a făcut din „Visul american”, spectacol de Iarina Demian, un One-Man-Show cu scena plină. Vă recomand să alegeți, din când în când, o seară la teatru în detrimentul unei seri pe canapea, iar dacă aveți chef să râdeți cu poftă la o punere în scenă excelentă, „Visul American” e o alegere perfectă.
Pentru cine e „Visul american”
Nu e un spectacol pentru pudibonzi, o spune și limita de vârstă pentru accesul în sală (16+). Însă fiecare cuvânt își are rolul lui în poveste, nu am simțit că textul ar face abuz de măscări pentru a șoca și, personal, am savurat fiecare secundă. Tudor Chirilă e fenomenal. Trece de la un personaj la altul fără efort (cel puțin aparent), ține energia spectacolului sus de la început până la sfârșit, are umor, sensibilitate, vitalitate și o abilitate uluitoare de transformare. Practic, pleci cu senzația că ai văzut pe scenă cel puțin 20 de personaje, masculine și feminine.
„Visul American” este alcătuit dintr-o selecție de monoloage ale lui Eric Bogosian, care construiesc o scenă a arhetipurilor societății americane. De la impresarul hiperactiv care prizează cocaină pe post de cafea într-o lume dominată de rechini (supraviețuiește cine poate), la omul străzii care evadează din realitate în blocul lui „plin de femei care își dau cu ojă pe unghii și mă așteaptă pe mine”. De la tânărul care renunță la studii pentru a se conecta cu universul și cu un pic de „acid”, la imigrantul grec care „munțeste si munțeste”, plătind prețul visului american cu o condamnare pe viață în fața friteuzei dintr-un fast-food.
Veți râde mult. Dar veți avea, când și când, un nod în gât, pentru că textul și interpretarea au o sensibilitate pe care ar fi păcat să nu o adăugăm în experiență. Personal, m-a atins în mod special metafora morții unuia dintre personaje, când proiecția video ne sugerează nu o înălțare la cer, nici o prăbușire în infern, ci o plutire în apă, care nu are nimic din încărcătura purgatoriului. Personajul, un dependent de heroină, pare eliberat. Metafora m-a dus cu gândul la Schulmeister-ul Jakob Ivanovici Bach, personajul lui Guzel Iahina, din „Copiii de pe Volga”. Acesta, în tentativa sa de a pune capăt unei existențe golite de sens, se încredințează apelor Volgăi. Pe fundul fluviului, Bach descoperă o viață de sine stătoare, unde lucrurile nu se strică, iar oamenii nu îmbătrânesc.
„Visul American” te poartă prin multe stări și povești, are o dimensiune tragi-comică perfect echilibrată, iar dacă ținem morțiș să înțelegem de ce este o piesă fascinantă, ar putea avea legătură cu faptul că visul american are multe elemente care se regăsesc și-n visul ăsta al nostru, românesc.
Sala a fost plină-ochi cu oameni care au râs, au trăit la unison emoția spectacolului, iar telefoanele mobile au sunat numai de două ori.
Foto: Teatrul de Comedie
