Am pe noptieră, în acest moment, două cărți. Pe una o ador, pe cealaltă o respect. Dacă n-ar fi luată cu împrumut, însă, aproape m-aș bucura să o facă ferfeniță câinele. Cu toate astea, ambele cărți sunt bune.
„Fiica măcelarului” e scrisă de Yaniv Iczkovits, e distinsă cu mai multe premii (printre care Agnon, Ramat Gan sau Premiul Literar Wingate). The Economist și The Sunday Times au scris despre ea că este una dintre cele mai bune cărți traduse în engleză în 2020. O avem și noi, în română - și e bună. Complexă, plină de suspans, cu răsturnări spectaculoase de situație, cu personaje complicate. Iar eu aș vrea să o mănânce câinele ca să nu îi mai văd coperta pe noptieră și să nu mă mai simt vinovată că am trădat-o, iar și iar, cu mini serialul The Playlist, pe Netflix.
Pentru că, sinceră să fiu, dau cu ușurință cărți la o parte când le percep ca fiind slabe, iar cartea asta numai slabă nu e. Ca-n relațiile de dragoste, uneori ai chef să fie lucrurile ceva mai domestice și mai simple.
Dacă ai lângă tine un om foarte pasional, iar tu visezi să faceți împreună o omletă, evident că unul dintre voi va sfârși dezamăgit.
Partea bună e nimeni nu poate trăi non-stop la cote maxime (până și chioșcurile non-stop mai închid la ora 12 noaptea), așa că există o șansă mare să nu fie nepotrivire de caracter, ci doar bad timing. Adică să fie loc și pentru romantism intens, și pentru omlete lejere. În relație, zic. Dar și în relația cu cărțile pe care le citim.
Așa că am așezat „Fiica măcelarului” într-un loc inaccesibil câinelui - aștept să mă satur de omletă - și m-am aruncat (iar) în brațele călduroase și pufoase ale lui Backman. Fredrik e ca un prieten vechi, pentru care nu simți nevoia să dai cu aspiratorul înainte să vină în vizită. De data asta, am simțit că s-a cuibărit lângă mine, sub plapumă și că mâncăm împreună ciocolată care nu îngrașă, în timp ce-mi povestește despre Britt-Marie, personajul pe care-l știam din „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”. Relația merge minunat. Stăm la căldură, molfăim ciocolată și n-avem nicio grijă pe lume.
Ce vrem de la cărțile noastre
Uneori, vrem să ne poarte în colțuri nemaivăzute ale minții, așa cum o face Yaniv Iczkovits și suntem dispuși să ne aventurăm în lumi și situații care ne complică și mai mult viața. Alteori, însă, ne e suficient să stăm la căldură, să molfăim ciocolată imaginară (care nu îngrașă) și să n-avem nicio grijă pe lume, în timp ce cartea ne mângâie pe frunte și ne ciupește alene strunele facile ale sufletului.
Asta nu ne face nici cititori buni, nici cititori răi. Pur și simplu, e o chestiune de timing pe care ar trebui să ne îngăduim s-o îmbrățișăm fără să ne supărăm pe noi înșine. Cititul nu ar trebui să devină o corvoadă nici la 10, nici la 100 de ani. Ar trebui să aibă valența unei evadări din cotidian, ca o mini vacanță zilnică, în care avem dreptul să ne alegem destinația. De data asta, n-am vrut în Minsk-ul toropit de arșiță al lui Iczkovits, ci am preferat Borg-ul lui Backman, un orășel pe cale dispariție, al cărui singur atu este faptul că îl străbate șoseaua.
Vrem de la cărțile noastre lucrurile de care avem nevoie într-un moment sau altul. Așa cum vrem, de la oamenii din jurul nostru, susținere, provocări, distracție, umeri pe care să (ne) plângem, ajutor la montat mobile de la IKEA sau parteneri de băut cafea, de văzut seriale sau de râs până te doare burta. Nu toate odată, ci pe rând. În funcție de cum ne simțim fiecare.
Cititul e la fel de intim ca o relație, iar dacă nu te simți confortabil în ea, ai dreptul să pleci. Ai, desigur, și dreptul să revii. Mai mult, să te încăpățânezi să citești ceva când nu-ți pică bine, seamănă cu a sta într-o poveste de dragoste care nu mai merge. Ia o pauză. S-ar putea să-ți pice bine mai încolo- am pățit asta de multe ori. Cărțile trebuie să-ți facă plăcere, indiferent ce înțelegi prin „plăcere”.
Dacă am reuși să ținem cont de asta și când facem recomandări de lectură pentru copii, dacă am reuși să-i facem să-nțeleagă că o carte e cel puțin la fel de intensă ca o tură de clipuri pe TikTok, s-ar putea să avem o mare, mare surpriză.
Pentru că lista de lecturi obligatorii este, poate, cel mai periculos lucru cu care se confruntă cititul în această epocă digitalizată în care trăim, iar să condamni cărțile la statutul de torționar, în ochii tinerei generații, nu e doar o abordare păcătoasă, e de-a dreptul păcat.
Foto: Stock Snap
