de Dragoș Carașevici (Sunete)
Acum 45 de ani, în 1977, Elton John şoca întregul Wembley Stadium cu următoarea frază: „I’ve made a decision tonight that this is going to be the last show. There’s a lot more to me than playing on the road and this is the last one I’m going to do“. S-a ţinut de cuvânt exact doi ani, după care a devenit unul din primii muzicieni vestici care a concertat în Uniunea Sovietică. Această pauză i-a facilitat drumul spre succes internaţional unui alt „piano man“: Billy Joel (care tocmai lansase în ’77 excelentul The Stranger).
În 2018, în cadrul unui mini-spectacol televizat, Sir Elton Hercules John şi-a anunţat din nou retragerea din activitatea concertistică – nu retragerea din muzică, aşa cum au trâmbiţat pe prima pagină unele publicaţii mai puţin serioase, ci doar renunţarea la activitatea scenică. Vârsta muzicianului (care tocmai a împlinit anul acesta 74 de ani) ne face să credem că de data asta se va ţine de cuvânt. Desigur, orice retragere a unui muzician de un asemenea calibru intră în vigoare abia după un turneu grandios de adio, iar Elton John bineînţeles că nu s-a lăsat mai prejos: „Farewell Yellow Brick Road“ a fost un turneu gigantic cu peste 300 de concerte pe cinci continente, a început în septembrie 2018 și se derulează încă în prezent, mai multe concerte fiind anunțate în SUA la finalul acestui an. „I want to go out with a bang“, a spus Elton în mini-show-ul amintit mai sus.
Credeţi însă că cele două anunţuri făcute la interval de 40 de ani sunt singurele de acest fel din tumultoasa carieră a muzicianului britanic? Nici vorbă. La fel de radical a fost şi textul din booklet-ul box-set-ului To Be Continued..., o compilaţie lansată în 1990 pentru a celebra 25 de ani de muzică: „My old life stops with the release of this history. To the people and friends that have touched my life, thank you, you'll always be with me. A new life starts here, thanks to a willingness to change [...].“
E vorba, desigur, de decizia lui Elton John de a pune capăt modului de viaţă de până atunci, unul plin de excese şi de substanţe de tot felul, şi de a păşi în faţa publicului cu o nouă atitudine, o nouă perspectivă asupra existenţei şi o nouă abordare a muzicii. Primul indiciu al acestei schimbări a fost albumul The One (1992), care poate trece drept discul ce marchează atingerea deplinei maturităţi artistice în cazul lui Elton John: un sound profund şi foarte bine definit (aici şi producţia şi-a pus, bineînţeles, amprenta), un album total diferit de ceea ce muzicianul britanic scosese în anii '80 şi care poate sta alături de Goodbye Yellow Brick Road (1973) şi Captain Fantastic And The Brown Dirt Cowboy (1975), discurile care au marcat esenţial cariera lui Elton John în anii '70. Desigur, nebunia tinereţii care se reflectă în compoziţiile alambicate de pe aceste două albume e înlocuită pe The One cu echilibrul şi consecvenţa muzicianului care a ajuns la o anumită înţelegere a vieţii. De aici şi tonul grav, abisal, care învăluie cele mai multe piese: Simple Life, Runaway Train (cu Eric Clapton la voce şi chitară), The North, Understanding Women (cu David Gilmour la chitară) şi The Last Song sunt cele mai bune exemple în acest sens.
După The One „noul” Elton John îşi continuă traseul muzical cu implicarea în soundtrack-ul desenului animat The Lion King (1994) şi apoi cu discul Made In England (1995) – peste albumul de duete din 1993 sar intenţionat. Made In England mai păstrează un pic din abisalitatea lui The One (mai ales pe piesa Believe) însă tendinţa generală este de a infuza optimism în sound-ul albumului şi de a înlocui sintetizatoarele cu instrumente reale, mergând până la angajarea lui Sir George Martin pentru „string and French horn arrangements“. Această ultimă tendinţă e continuată, parţial, şi de următorul disc, The Big Picture (1997), însă adevărata întoarcere la sound-ul anilor '70 are loc odată cu excelentul Songs From The West Coast (2001). De fapt aici voiam să ajung: începând cu Songs From The West Coast aproape fiecare album al lui Elton John a fost anunţat ca fiind „marele comeback“, deşi perioadele de „pauză” dintre discuri n-au fost chiar atât de mari (în medie trei ani). Această anomalie mediatică – care l-a făcut pe jurnalistul Andrew Rostan să scrie articolul How Many Comebacks Can You Have? („The Addison Recorder“) – nu are nicio legătură directă cu muzicianul britanic, care şi-a văzut consecvent de treabă, ci mai curând cu managementul său sau poate doar cu presa muzicală dornică de ştiri de senzaţie. Singurul album cu adevărat de comeback din cele de după Songs From The West Coast a fost The Union (2010), însă aici n-a fost vorba de comeback-ul lui Elton John, ci de cel al lui Leon Russell, care alunecase pe nedrept în uitare încă din anii '70. Dacă tot suntem aici, trebuie să spun că această colaborare între Elton John şi Leon Russell (cu T Bone Burnett ca producător) este o veritabilă bucată de istorie cu un înveliş sonor de mare clasă. Cine n-a ascultat încă The Union ar fi bine s-o facă, nu doar pentru a fi martor la întâlnirea a doi magicieni ai pianului şi ai compoziţiei muzicale, ci pentru valoarea umană a acestui proiect tradusă în imaginea artistului de succes întinzându-i o mână artistului căzut în uitare.
Despre valoarea muzicală în sine nu mai vorbesc: piese precum Hey Ahab, Gone To Shiloh, There’s No Tomorrow, I Should Have Sent Roses, A Dream Come True, Hearts Have Turned To Stone sau In The Hands Of Angels ne oferă o călătorie unică prin rhythm and blues, gospel şi country, drumul fiind presărat, bineînţeles, şi cu balade pop marca Elton John / Bernie Taupin (The Best Part Of The Day, When Love Is Dying, Never Too Old (To Hold Somebody)) care prin aportul lui Leon Russell capătă o savoare aparte. T Bone Burnett va produce şi următoarele două albume ale lui Elton John, The Diving Board (2013) şi Wonderful Crazy Night (2016), care sunt şi penultimele discuri lansate de muzicianul britanic. Dintre acestea The Diving Board iese în evidenţă prin calitatea compoziţiilor şi prin discreţia bine măsurată a aranjamentelor orchestrale, Wonderful Crazy Night fiind, conform revistei „Sunete“ (primăvară 2016), „un jam-session extins“ cu note de „blues-rock alegru“. Recenzia cu pricina conţine şi propoziţia „[...] Elton John cu siguranţă nu are de gând să se oprească aici“.
În 2018 spuneam ”ținând însă cont de plecările şi revenirile lui Sir Elton amintite mai sus, e foarte probabil nu numai ca în curând să avem un nou album (renunţarea la activitatea de studio n-a fost oricum niciodată în discuţie), ci şi ca după 2021, atunci când se va încheia fulminantul turneu „Farewell Yellow Brick Road“, să urmeze „Captain Fantastic On The (Yellow Brick) Road Again“. Ei bine, în octombrie 2021, Sir Elton John lansează albumul The Lockdown Sessions care include colaborări cu Eddie Vedder, Miley Cyrus, Dua Lipa, Lil Nas X, Nicki Minaj, Young Thug, Stevie Wonder, Rina Sawayama și Stevie Nicks. Despre acest album, Sir Elton John a explicat într-o declarație că lucrul cu diferiți artiști în timpul lockdown-ului i-a amintit de începuturile sale ca session musician în anii 1960, ”I realised there was something weirdly familiar about working like this. At the start of my career, in the late 60s, I worked as a session musician. Working with different artists during lockdown reminded me of that. I'd come full circle: I was a session musician again. And it was still a blast."
Un lucru e sigur, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la Elton John.
