În jurul tău, auzi foarte des oameni spunând „Era mai bine înainte”. Și pe alții contrazicându-i vehement: „Ba nu, era iadul pe pământ!”.
Dragă om tânăr, toți oamenii aceștia au deja o anumită vârstă și par să vină dintr-o lume misterioasă, atât de diferită de a ta. O lume pe care n-o prea înțelegi, așa cum nici ei nu o prea înțeleg pe a ta. Și poate că toți acești oameni și zgomotul părerilor lor te agasează de-a dreptul. Poate că, dincolo de părerile lor ferme, simți că nici nu se prea străduiesc cu adevărat să te înțeleagă – pe tine și lumea ta. Așa că, într-un fel, e de înțeles dacă te-ai săturat de vorbăria lor. Și totuși...
Totuși, dacă vrei să-ți construiești o viață mai bună, mai fericită, mai împlinită decât aceea pe care au avut-o bunicii și părinții tăi, nu poți să declari pur și simplu că viețile lor te plictisesc și că nu vrei să știi nimic despre ele. Dacă vrei ca viitorul tău să fie o lume mai bună decât aceea în care trăiești acum, nu îți permiți să nu-ți înțelegi prezentul. Iar acest prezent în care trăiești e, de fapt, produsul acelei Românii comuniste despre care tot auzi de la cei din jur lucruri contradictorii.
Ce însemna comunismul românesc
Să înțelegi comunismul românesc înseamnă să înțelegi în primul rând cum a ajuns România în punctul în care se află azi. Să înțelegi contradicțiile unei lumi complicate, lipsite de libertate, dar nu și de năzuința de a trăi din plin. Să înțelegi frica și curajul românilor care au trăit în comunism, felul în care își vedeau ei eșecul și împlinirea, să înțelegi ce însemna sclavia socială impusă de un regim totalitar și cum a fost posibilă eliberarea spectaculoasă, cum s-au construit și cum s-au rupt zăgazurile unei societăți: societatea românească de nu mai departe decât acum 35 de ani.
Orice discuție despre comunismul românesc ar trebui deci să înceapă de la această întrebare simplă: cum a ajuns România o țară comunistă?
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, România era o țară învinsă, ocupată de armata sovietică. Principiul după care sovieticii intenționau să controleze aceste țări - întreaga Europă de Est, de fapt - era acela că, acolo unde erau prezente trupele lor, trebuia impus și regimul politic din țara de origine: comunismul. Regimul comunist din România a fost, așadar, impus cu forța unei populații pentru care el reprezenta, în acel moment, și o mare spaimă, și o mare necunoscută. Curând, românii au aflat și că aveau dreptate să se teamă de URSS și de comunism: minusculul și impopularul Partid Comunist român, devenit partid de guvernământ, și-a extins, cu ajutorul ocupantului sovietic, controlul asupra întregii societăți. Cetățenii și-au pierdut proprietățile, dreptul de a-și decide soarta și, în general, toate libertățile civice. Mii de oameni pe care comuniștii îi considerau reprezentanți ai „vechiului regim” au fost aruncați în închisoare, iar alături de ei, încă și mai mulți țărani care refuzaseră să renunțe la pământul lor și să se înscrie în cooperativele agricole de tip sovietic, adică să se transforme de bună voie în simpli sclavi al statului.
Adaptarea la comunism
Și totuși, pentru că regimul comunist - și dominația sovietică - nu aveau să se termine de pe o zi pe alta, românii au fost nevoiți, în cele din urmă, să se adapteze. Să „croșeteze” cumva cu propriile visuri, dorințe, aspirații într-o societate care numai liberă și prosperă nu era. Asta s-a putut însă mult mai târziu, abia de prin anii '60, când regimul comunist din România a scăpat de povara ocupației sovietice și a început să se „naționalizeze”. Ajuns la putere în 1965, Nicolae Ceaușescu a reprezentat, în primii săi ani, o posibilă speranță de mai bine în ochii multor români. Aceasta cu atât mai mult cu cât nivelul de trai al cetățeanului de rând cunoștea acum o oarecare îmbunătățire și, în aceeași măsură, crescuseră și speranțele lui de a putea trăi la standarde apropiate de cele occidentale. Totul s-a dovedit, însă, doar o iluzie. La sfârșitul anilor '60, de pildă, după ani întregi de interdicție pentru muzica ”capitalistă”, se difuza în sfârșit la Radio România o emisiune numită ”Metronom”, prezentată de Cornel Chiriac, unde tinerii români puteau asculta, în sfârșit, muzică modernă occidentală.
Din păcate, emisiunea nu a supraviețuit decât câțiva ani: în 1969, a fost interzisă, iar realizatorul ei a emigrat în Germania, unde a reluat-o, dar la Radio Europa Liberă, pe care românii nu aveau voie să-l asculte deoarece era considerat un post de ”propagandă imperialistă”.
Așa că, deja din anii '70, când teoretic ”liberalizarea” încă nu se terminase, tinerii români amatori de rock, spre exemplu, nu mai puteau asculta muzică preferată decât, fie pe benzi de magnetofon și pe casete pe care și le procurau singuri, fie ascultând clandestin Europa Liberă. Ca fapt divers, rockul a fost întotdeauna considerat de comuniști o muzică periculoasă, drept pentru care trupele rock din România își țineau concertele în condiții de semi-clandestinitate, în săli mici, de obicei la Casele de cultură studențești, ferite de ochii vigilenți ai activiștilor de partid, dar atent supravegheate de Miliție.
La începutul anilor '80, lucrurile s-au înrăutățit și mai mult. Departe de a fi acel ”comunist cu față umană” la care sperau cetățenii României, Ceaușescu s-a dovedit, după nici măcar zece ani, un dictator obtuz și încăpățânat, ale cărui idei excentrice și desprinse de realitate au provocat o imensă catastrofă economică, au prăbușit nivelul de trai al românilor și au transformat țara într-o ”baracă” cenușie, delabrată și tristă. Acum, românii resimțeau zi de zi lipsa cronică a alimentelor de bază.
Pâinea, carnea, brânza, zahărul, uleiul, pe care în principiu nu le puteau primi decât pe cartelă, nu erau de găsit în magazine nici măcar așa, cu rație alocată pentru fiecare individ. Până și hârtia igienică devenise o marfă de contrabandă, iar în apartamentele în care, din cauza economiilor naționale de energie electrică, caloriferele rămâneau neîncălzite chiar și în cele mai geroase zile de iarnă, apa caldă se dădea pe sponci și curentul electric se întrerupea zilnic, între două ore (în orașele mari) și cinci ore (la țară și în orașele mai mici).
A mânca decent, a te îmbrăca, fie și modest, a trăi confortabil în propria casă deveniseră niște visuri aproape de neatins pentru imensa majoritate a populației României. Românii ajunseseră din nou în mizerie, la fel de săraci ca la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Acesta a și fost, de altfel, principalul motiv pentru care, în decembrie 1989, au rupt zăgazurile fricii și au ieșit în număr mare în stradă, înfruntând gloanțele pentru a răsturna regimul comunist: pentru că, la capătul a nici 45 de ani de funcționare, comunismul se dovedise a nu fi, nici pe departe, acel ”mai bine” despre care ne vorbesc azi nostalgicii, ci un experiment social eșuat, aducător de sărăcie generalizată, falit economic și opresiv politic.
Alina Pavelescu, istoric, arhivistă, scriitoare şi traducătoare este lector la Fundația Calea Victoriei, unde va susține cursul România comunistă – cum a fost de fapt?, din data de 10 aprilie.
Foto: File de Istorie
