M-am născut într-o casă cu câine și a fost un dar minunat. Am învățat să merg alături de Piper, ținându-mă de urechile lui, iar după ce m-am putut ține singură pe picioare, am învățat cum să mângâi, să arunc o minge și cum să fiu gentilă cu animalele. Prinsesem un drag foarte natural față de câini, care nu a mai dispărut niciodată. După moartea lui Piper, primul nostru camarad patruped, ceva lipsea în casă. A durat șase ani să-i conving pe ai mei să-mi ia un alt câine.
Trebuie să învățăm ce presupune a fi stăpân de câine înainte de adopție
Aveam șase ani când l-am pierdut pe Piper, iar lipsa unui câine în casă devenea tot mai apăsătoare. Ai mei au încercat să ajungă la un compromis cu mine, așa am ajuns să ținem ba pești, ba țestoase. Nu se simțea la fel. Interacțiunea cu un câine era, și încă e, mult mai specială pentru mine, chit că iubesc tot ce mișcă. Îi băteam la cap pe ai mei non-stop să îmi ia un cățeluș. La 11 ani, am primit o primă provocare, pe care ai mei nu credeau că o voi trece. O carte mare și groasă cât mine despre fiecare rasă de câini, despre îngrijire și dresaj, boli, afecțiuni și diferite alte informații discutate în cel mai mic amănunt. Pentru a vorbi din nou despre adopția unui câine, trebuia să știu în ce mă bag. Am citit-o într-o lună și am reluat discuțiile.
Ai mei deja își făceau griji. Nu că nu voi avea grijă de câine, ci despre păr, curățenie, cheltuielile la veterinar, dresaj și obiecte pentru îngrijire. Pentru că simțeam că vor da înapoi din cauza acestor întrebări, puse pe bună dreptate, am vrut să mai fac un pas pentru a-i convinge că merită. Așa că o lună sau două, în mijlocul iernii, am ieșit afară la șase dimineața cu un câine de pluș. Le-am spus că mă voi opri din scos câinele de pluș atunci când voi începe să ies cu un cățel adevărat. Am fost un copil foarte încăpățânat la capitolul ăsta.
Explorând subiectul, am descoperit și beneficiile pe care ți le oferă un câine, pe lângă bucuria pe care o aduce în casă. O trecere în revistă a mai multor studii indică faptul că proprietarii de animale de companie au frecvență cardiacă, presiune arterială și tensiune arterială sistolică semnificativ mai scăzute, ceea ce sugerează o mai bună sănătate cardiovasculară. Asta se datorează în mare parte faptului că stăpânii de câini sunt mai activi: ies la plimbare cel puțin de două ori pe zi și fac mișcare odată cu câinii. Totodată, animalele de companie ne sprijină și sănătatea mintală. Acestea reduc nivelul de stres și anxietate și ameliorează afecțiunile de natură psihică, precum depresia.
Ce ne învață patrupezii
În primul rând, o lecție pe care copiii o învață cu greu este răbdarea. Mai ales acum, când telefonul ne arată instantaneu ce dorim să aflăm sau să urmărim, este important să ne acomodăm cu ideea că timpul este diferit pentru fiecare. Când o învățam pe Mura primele comenzi, „Șezi!”, „Culcat!”, „High 5!”, nu puteam avea pretenția de la ea să știe imediat să execute. A trebuit să aloc câteva minute pe zi pentru a-i arăta și pentru a aștepta să priceapă ce îi ceream. Fiind răbdătoare cu ea, am avut rezultate. La fiecare comandă făcută bine, mă simțeam foarte mândră. Apoi, a trebuit să exersez cu ea câte puțin în fiecare zi, ca să nu uite. E un exercițiu constant de răbdare și calm.
Pe lângă răbdare, a trebuit să fiu mult mai înțelegătoare. Viața mea trebuia să aibă o structură care să îi asigure Murei o viață comodă și fericită, indiferent de situație. Stresul din viața mea nu putea fi vărsat pe o ființă care nu știe și nu pricepe, dar care poate simți stările mele negative. Trebuia să învăț să îmi controlez emoțiile foarte bine pentru că un câine care nu știe ce face greșit, nu poate fi certat din neant. Și ăsta e doar un mic exemplu dintr-o mare de mii. Aplic acest principiu și cu lumea cu care interacționez. Când sunt frustrată de o conversație sau o situație socială, aplic un principiu pe care l-am denumit „sindromul câinelui vorbitor”. Nu mă pot aștepta de la Mura să îmi răspundă când îi vorbesc, indiferent de cât de mult aș spera. Asta e limitarea ei. Așa trebuie să înțeleg și că fiecare are limitările și nevoile lui. Acest concept mă ajută să fiu înțelegătoare cu cei din jurul meu.
Responsabilitate și rutină
Că tot vorbeam de mers la pas, Mura mi-a oferit o rutină foarte sănătoasă. Ies cu ea la plimbare de două ori pe zi. Dimineața mai puțin, iar seara facem două ture de parc. Când eram copil, făceam și sport, însă rutina asta a devenit esențială acum, la maturitate. Lucrez stând pe scaun, acasă stau pe canapea sau în pat. Am nevoie să mă mișc și să mă mențin în formă. Desigur, tratez aceste ieșiri și cu multă responsabilitate. Indiferent de vreme, că plouă, ninge sau e ger, Mura are nevoie să iasă afară. Am învățat să respect acest angajament cu sfințenie. Adevărul e că nu voi sta prea mult afară, dacă vremea e foarte rea, dar voi sta cât are Mura nevoie.
În plus, ieșind la plimbare în fiecare zi singură de mică, am devenit un copil independent. Mergeam pe drumuri pe care le cunoșteam, dar responsabilă față de o ființă care nu ar fi știut să se întoarcă pe cont propriu acasă și care nu ar putea învăța că traversăm la culoarea verde a semaforului.
Pe lângă exercițiul fizic și de responsabilitate pe care îl practic zilnic, aceste plimbări mai au câteva beneficii cheie. Nu mă lasă să stau supărată. Când am zile grele, când mă simt depășită de situație sau sunt pur și simplu tristă, cele două plimbări obligatorii mă mai scot din stare puțin. Mura, pe lângă faptul că simte când sunt prost-dispusă și încearcă să mă facă să mă simt mai bine prin diferitele ei mijloace, prin natura ei, nu mă lasă să-mi plâng de milă în pat toată ziua. Atunci când te simți doborât de o situație, dacă te ridici și te dezmorțești puțin, începi să te simți mai bine. Nimic nu mă poate înveseli mai mult decât țopăielile vesele ale Murei când vede că mă încalț lângă locul în care îi atârnă lesa.
Câinele mi-a mai oferit un dar prețios, pe care cu greu l-am înțeles, mai ales în adolescență. Când ești la o vârstă fragedă încerci, pe cât posibil, să fii plăcut, să te integrezi și rar ții cont de propriile limite. Experiența de stăpân de animal m-a învățat cum să trag linia, întâi pentru că am o responsabilitate față de un suflet, apoi pentru că am limite personale. Adică, datorită structurii pe care mi-am însușit-o și pe care o respect de atâta timp, am învățat cum să le cer oamenilor să îmi respecte timpul. Un câine te învață prin responsabilitate și rutină cum să spui „nu”.
Deci, merită să ții un câine? Merită să mături păr în fiecare zi? Merită să îți aloci timp pentru un patruped? Eu și ai mei suntem de părere că da. Mura nu este doar un câine, nu este doar un membru valoros al familiei. E o sursă prețioasă de înțelepciune și iubire. Și cred că potențialul acesta ar trebui luat mai mult în calcul atunci când punem problema adopției unui câine.
Foto: arhiva personală
