Așezasem un tablou cu ramă grea, din metal, pe o poliță în camera băiatului meu. Nu l-am fixat în cui pentru că voiam, întâi, să aflu dacă-i place. I-a plăcut, dar ne-am luat cu treabă și am uitat de tablou și eu, și taică-său.
După două zile, tabloul a căzut de pe etajeră direct pe chitara electrică a copilului: chitara aia e cel mai prețuit și bibilit obiect din camera lui. I-a zgâriat urât lacul și știam că e numai vina noastră. I-au dat lacrimile, așa că mi-au dat și mie. „Promit că o ducem la reparat, sigur se poate repara, iartă-mă, îmi pare așa de rău!”. Iar copilul meu și-a șters ochii, m-a privit direct în suflet și mi-a zis: „Mami, e OK. O lăsăm așa. Nu-i afectează acustica. Zgârietura asta o să-mi amintească de voi. Nu te stresa”. Și m-a luat în brațe.
De obicei, ne gândim câte îndurăm noi, părinții. Câte le trecem cu vederea celor mici. Și chiar facem toate lucrurile astea. Însă v-ați gândit câte ne trec și ei cu vederea? De exemplu:
Suntem prea des grăbiți și îi grăbim și pe ei.
Suntem stresați și, vorba reclamei, devenim stresanți.
Legăm șireturi pe care le-ar putea lega ei în două minute doar pentru că noi putem să le legăm în două secunde.
Nu le luăm câine pentru că nu vrem păr în casă.
Nu citim povestea a mia oară pentru că suntem obosiți.
Nu avem răbdare să ascultăm tot ce au să ne spună pentru că avem de discutat lucruri de oameni mari.
Îi presăm să învețe, chiar dacă au chef de joacă.
Îi trimitem la culcare, chiar dacă nu le e somn, ca să respectăm programul stabilit tot de noi.
Le dăm să mănânce ce-am gătim, nu ce au chef, pentru că nu mai avem energie să gătim altceva.
Toate astea vin firesc: chiar suntem obosiți, chiar avem multe pe cap, chiar avem prea puțin timp, chiar nu putem găti mereu altceva decât ceea ce am gătit deja. Sunt reacții și decizii firești în mintea noastră, de adulți. Dar din perspectiva unui copil, nu e atât de simplu să înțelegi ce înseamnă toate treburile astea de oameni mari. La ei, înțelegerea nu vine rațional, ci vine sub forma emoției izvorâte din iubirea necondiționate pe care ne-o poartă.
Iată un exemplu: dacă un copil e necăjit că s-a certat cu cel mai bun prieten la grădiniță, e tentant să-i spui „hai, lasă, mâine vă împăcați”. Sincer, e greu să asculți până la capăt, cu detalii, ce s-a întâmplat cu păpușa și cu carioca verde, când ai de făcut cumpărăturile pentru cină și vii după 8 ore de muncă.
Dar dacă te-ar suna o prietenă să-ți spună, plângând, că s-a despărțit de soțul ei, i-ai spune la fel de lejer: „Lasă, dragă, vă-mpăcați voi, nu mă mai pisa că mă concentrez să iau pulpe pentru ostropel.”
Nu prea merge, nu?
Copiii iartă și chiar au răbdare
Mi-aș dori să iert ca un copil și să am răbdare ca un copil. Capacitatea lor de iertare vine din ceva profund. Ai putea spune că ne iartă pentru că n-au de ales. Depind de noi să aibă ce mânca, unde locui, deci ne iartă pentru că știu, instinctiv, că nu au de ales. Eu nu cred că lucrurile stau așa.
Cred că e mai mult de atât. Oferă-i unui copil posibilitatea să locuiască în altă casă, mai mare, și să fie hrănit de altcineva, cu mâncarea lui preferată, pentru că l-au supărat părinții. Ar pleca?
Noi toți ne naștem cu capacitatea de a iubi și de a ierta deplin. O pierdem treptat, pe drum, gram cu gram. Iertarea profundă, deplină vine dintr-o iubire atât de curată, încât te dezarmează total.
Rămâi interzis tu, adultul care le știe pe toate, când știi că zgârietura de pe chitara prețioasă a copilului tău e din vina ta, iar el, copilul care încă nu le știe pe toate, știe totuși ceva atât de important: că te iubește mai tare decât iubește chitara. Și că ai nevoie nu doar să te ierte, ci să-ți spună că nu e mare brânză, deși tu știi că e mare brânză.
Cum iartă copiii
Copiii iartă din toată inima și de-adevăratelea.
Copiii ascultă și te cred când le spui că-ți pare rău.
Copiii sunt fericiți odată ce iartă și au încredere că nu vei repeta greșeala care i-a rănit.
Copiii iartă cu empatie, nu cu superioritate.
Copiii nu condiționează iertarea cu pedepse.
Copiii iartă și apoi te ajută să te simți și tu bine cu tine.
Copiii iartă așa cum mi-ar plăcea să pot ierta și eu.
Foto: Pexels
