Adesea, în cazurile de hărțuire la școală, agresorul e pedepsit și etichetat fără a primi ajutor real. De aceea, fenomenul de „bullying” se repetă la infinit, iar frustrările copiilor, părinților și profesorilor ajung copleșitoare. În foarte rare cazuri se ajunge la o soluție, pentru că povestea e auzită doar dintr-o parte, atât în media, cât și în dialogul despre „bullying” cu copiii. Nu trebuie să uităm niciodată că fiecare copil are propriile trăiri, psihologii, comportamente și probleme. Deci fiecare trebuie să aibă un sistem eficient de sprijin care să îl ajute să devină cea mai bună versiune a sa. Fiecare copil merită efortul, indiferent dacă e agresat sau agresor.
Am apelat din nou la sfaturile lui Beatrice Căițanu, terapeut holistic, cu scopul de a înțelege cum putem ajuta și comunica, atât cu un copil-agresor, cât și cu părinții lui, astfel încât să remediem situația în beneficiul copilului.
Beatrice susține că cei mici mimează comportamentul părinților și reacționează la situațiile din viața lor în funcție de ce văd acasă. Extrem de rar vom vedea un copil dintr-un mediu sănătos hărțuindu-și colegii sau vorbind urât cu ceilalți. Iubirea, respectul și bunătatea se învață, iar dacă aceste valori sunt promovate acasă, copilul, la rândul lui, le va promova prin comportamentul său în societate.
Menționez aici un aspect foarte important de reținut, pe care mi l-a spus Beatrice. Din dorința de un „bine absolut” pentru copil, fiecare părinte face diferite alegeri, care nu satisfac întotdeauna nevoile celor mici. Asta pentru că toți părinții își iubesc copilul și vor tot ce e mai bun pentru el.
Iubirea arată diferit în fiecare familie
Câteodată, iubirea se manifestă prin a asigura tot ce ține de trai (strategia „are tot ce îi trebuie”), prin răsfăț („primește tot ce vrea”), prin exprimarea verbală a afecțiunii („vai, iubitul mamei!”), însă alte necesități importante nu sunt îndeplinite.
Replicile prezentate servesc, adesea, și ca scuze cu privire la „lipsa” unui motiv pentru comportamentul violent al copilului-agresor. Exemple de situații des întâlnite, care au un impact considerabil asupra comportamentului copilului, ar putea fi părinții foarte muncitori care compensează absența de acasă cu atenții și cadouri, sau cei care rămân alături de un partener agresiv pentru ca cel mic să crească cu doi părinți. Toate aceste alegeri, decizii sau dorințe variază de la părinte la părinte, în funcție de cum au fost ei crescuți și de experiența lor de viață. Totuși, terapeutul ne spune simplu: „Nu ne-am născut părinți”. Totul se poate remedia și învăța. Deschiderea e primul pas.
Mediul instabil, propice pentru comportamente agresive
Copiii-agresori provin, de cele mai multe ori, din medii instabile. Sunt copii nesiguri, care își doresc să se remarce, să se impună, să fie văzuți și auziți prin orice mijloace posibile. Din cauză că acasă se simt invizibili, etichetați și arătați cu degetul, aceștia își manifestă furia la școală, într-o încercare disperată de a deveni populari și intimidanți. Atunci când copiii nu se simt valoroși acasă, vor încerca să forțeze aprecierea celorlalți la școală. Vor să fie văzuți ca fiind mai puternici decât ceilalți.
Asta se vede foarte clar în tiparul fenomenului de „bullying” – se întâmplă cel mai frecvent în public, pe holuri, când clasa e plină sau în curtea școlii, în văzul tuturor. Agresorii au nevoie de o reacție de la oameni, fie de la țintă, fie de la spectatori. După spusele specialistului, dacă un copil-agresor nu are un public, atunci nu are o miză foarte mare. În plus, acesta e un mecanism toxic de apărare: „o să hărțuiesc eu înainte, ca să nu fiu hărțuit”.
Cum putem vorbi cu un copil-agresor?
Beatrice recomandă ca atunci când vorbim cu un „bully” să îi spunem ferm „Stop! Acest comportament este de neacceptat!”, însă fără să îi punem o etichetă precum „Ești nesimțit, ești inacceptabil, ești prost”. Copiii care se manifestă în feluri agresive sunt, cel mai probabil, deja mult prea des arătați cu degetul acasă. Atenționarea trebuie să fie despre comportament lui, nu un atac la persoană. În momentul în care îi lipim în frunte copilului un atribut negativ, orice fel de dialog care ar putea remedia problema devine imposibil. A rușina un agresor nu face decât să îl determine să își verse nervii pe colegii săi mai mult, îl face să „scape” de rușine și de sentimentul de vină, prin intimidare și violență, crezând că se impune.
Apelul la empatie e foarte important. Beatrice spune că în discuția cu un copil violent, e esențial să îl facem să înțeleagă cum îi face pe cei din jurul lui să se simtă. Ar trebui întrebat „Cum crezi că te-ai simți dacă ai păți ceva asemănător? Cum crezi că se simte colegul tău?”. Astfel, înțelege impactul emoțional pe care îl are asupra celorlalți. Terapeutul atenționează că efectele discuțiilor de acest tip nu vin instantaneu, ci e un efort ce trebuie menținut pe o durată mai lungă și care e esențial. Schimbările de comportament se vor vedea în timp.
Chiar și colegii acestor copii-agresori trebuie să se implice. A fi martor la violență, fără a face nimic în legătură cu ea, face la fel de mult rău ca violența în sine. Atunci când copiii privesc cum un coleg e hărțuit, îi oferă agresorului spectatorii pe care îi dorește. E important ca, pe lângă apelul la o figură de autoritate, precum un profesor, grupul de copiii-martori să spună ceva sau să îi despartă fizic pe cei implicați. Dacă un „bully” nu mai primește genul de atenție pe care și-o dorește, e probabil ca în timp, reacțiile negative să îl descurajeze din a mai fi violent.
Cum pot profesorii să vorbească cu părinții unui copil-agresor?
Având în vedere faptul că majoritatea copiilor violenți provin din familii cu dinamică instabilă sau din medii toxice, Beatrice consideră că e important ca profesorii sau psihologii școlii să îi facă pe părinți să își tragă propriile concluzii. E esențial să reținem că părinții își iubesc copilul, că autoritatea lor trebuie respectată, iar critica la adresa stilului lor de „parenting” denotă lipsă de respect. Explicarea situației de la școală și a relației copilului-agresor cu colegii săi trebuie făcută cât mai obiectiv. Faptele trebuie prezentate fără a-i apăsa părintelui butoane dureroase pentru că, inevitabil, acesta o va lua personal.
Nu trebuie să insuflăm părinților ideea că sunt mentori proști, că nu știu să își crească copiii și nu trebuie să îi atacăm. Atâta timp cât părinții sunt deschiși la colaborarea cu școala în privința dereglărilor de comportament ale celor mici și simt că dispun și ei de sprijin din partea școlii, problema poate fi rezolvată în timp. Pentru a dezvălui cu subtilitate problemele de acasă, care ar putea fi punctul de pornire al comportamentului violent pe care îl are un copil, părinții trebuie întrebați în mod gentil „Ce ar fi putut declanșa ieșirile violente? De ce credeți că se comportă așa copilul dumneavoastră?”. În același timp, la fel de important e să scoatem în evidență și calitățile copilului-agresor. Discuția trebuie, în egală măsură, să nu fie un atac la persoana părintelui și să nu determine înrăutățirea situației copilului acasă. Mai mult, dialogul trebuie să îl facă pe părintele respectiv să se simtă ajutat și înțeles, la rândul lui. Mulți părinți care nu conferă un climat stabil acasă ar putea reacționa impulsiv și, din rușine că au fost chemați la școală, să își concentreze frustrarea pe copil.
Accentul, din nou, trebuie să pice pe emoții, spune Beatrice. Până vor vedea situația cu alți ochi, părinții iau personal orice observație cu privire la comportamentul copiilor lor, poate din cauză că se simt rușinați, neputincioși sau poate din mândrie, pentru că fiul sau fiica lor are tot ce îi trebuie acasă și nu văd vreun motiv pentru accesele de violență.
Un prim pas tot trebuie să existe. Greșelile sau situațiile de acest tip sunt greu de acceptat. Beatrice ne dă, totuși, un motiv temeinic să facem acest efort: „dacă acceptăm că am greșit undeva în viața copilului, în așa fel încât acesta să își manifeste furia astfel, înseamnă că avem și puterea de a schimba ceva”.
Ce pot face instituțiile de educație pentru a ajuta copiii-agresori?
Am dat, în cercetarea pe care am făcut-o pentru acest articol, de un Ted Talk susținut de Kristen Geez, un fost „bully”. Ea povestea despre cum a fost exmatriculată din cauză că a hărțuit mai mulți colegi de liceu. Ajunsă la altă școală, i s-a dat un proiect, să organizeze activități cu tematica „Luna istoriei persoanelor de culoare”. Cu alte cuvinte, directoarea a încercat, cu succes, să îi transforme defectele în calități. Intimidarea a transformat-o în leadership, furia a transformat-o în determinare, iar apetitul pentru complot l-a transformat în aptitudini de planificare și coordonare.
Cred că ce a spus ea în discursul ei e un punct de vedere foarte interesant: agresorii simt nevoia să se impună, să se remarce, pentru că în viața de acasă se simt invizibili. Dacă le dăm acestor copii șansa de a se remarca prin alte mijloace, nu prin violență, ei pot descoperi că au o voce importantă și că pot ieși în evidență fără să „strige” disperat după atenție.
Aceasta a menționat că, atunci când se simțea depășită de situație sau când ceilalți elevi o discriminau din cauza culorii pielii, primea sprijin din partea conducerii școlii. Venea dimineața și la finalul orelor în biroul directoarei și plângea sau își manifesta cumva furia și indignarea, iar apoi se întorcea la misiunea ei, să ducă la sfârșit proiectele.
Cu înțelegere, încredere și puțină creativitate, putem opri un copil-agresor din a fi violent față de ceilalți și îi putem oferi o modalitate prin care să se simtă auzit și apreciat.
Foto: Pexels
