Am scris deja despre cât de important este ca „binele” pe care îl facem copilului nostru azi să nu aibă consecințe negative pe viitor.
Lucrurile sunt mai subtile decât v-ați imagina. Instinctul nostru este să ne protejăm copiii, dar granița între protecția firească, sănătoasă și supraprotecție este una fină. Și realitatea este că tot în categoria părinților care nu-și lasă copiii să crească intră și părinții super - protectori.
Trebuie precizat că supraprotecția este la fel de nocivă ca și neglijarea.
Când ne protejăm excesiv copiii, le transmitem mesajul: „nu am încredere că te vei descurca dacă eu nu îți voi fi alături”.
Pentru părinții anxioși, lumea este un loc plin de pericole, un loc în care nu sunt dispuși să-și lase copilul singur.
E complicat să renunți la (o parte din) control
Nu suntem conștienți de faptul că nu ne putem proteja copiii de tot ce îi înconjoară. Lucrurile rele de care ne temem se pot întâmpla chiar și atunci când noi suntem de față.
Am trecut printr-o perioadă de anxietate după ce băiatul meu a fost lovit de o mașină în timp ce traversa strada pentru a ajunge la tatăl lui, care era pe celălalt trotuar. Am avut nevoie de terapie și de doi ani în care i-am limitat acțiunile, până când el, copilul de 9 ani - la momentul respectiv - mi-a spus: „toate lucrurile rele mi s-au întâmplat cu voi de față”. Și a început să mi le înșire. „Fie că ești cu mine, fie că nu, unele lucruri nu pot fi evitate."
Am foarte viu în minte acest moment, căci a fost momentul în care am realizat că temerile mele nu făceau altceva decât să-i știrbească încrederea în sine.
Mesajul subtil al supraprotecției
Convingerile că nu ești destul de bun, că nu ești în stare să faci lucrurile bine, că ești inadecvat se formează tot în copilăria mică, mai ales dacă unul dintre părinți este critic și examinează cu ochi dezaprobatori toate actiunile copilului.
Din păcate, unii dintre acești copii devin adulți mereu nemulțumiți de felul în care decurg lucrurile în viața lor, nimic din ce fac nu este suficient de bun, muncesc până la epuizare pentru a-și mulțumi șeful, partenerul, prietenii, în încercarea de a-și mulțumi părintele care, poate, nu i-a spus nicicând sau nu i-a spus destul: „sunt mândru de tine”.
Nu e ușor să ne adaptăm modelul parental realității actuale, să renunțăm la modelul de educație tradițională în care părintele dictează și copilul execută, dar dacă binele copilului primează și suntem conștienți de deserviciile pe care critica, descurajarea, dominarea, răsfățul, hiperprotecția sau neglijarea le aduc viitorului adult pe care îl formăm, îmi place să cred că vom găsi o cale astfel încât să le suflăm în aripi, să le transmitem că avem încredere în ei, că știm că vor face tot ce ține de ei pentru a fi bine.
Părintele are misiunea de a fi prezent, de a susține, a încuraja și a oferit sprijinul în felul în care copilul său are nevoie.
Iar dacă părintele nu este conștient de răul pe care îl face propriului copil și nu își dorește sau nu poate să-i ofere resursele necesare pentru a deveni un adult capabil să facă față sarcinilor vieții, atunci copilului nu îi rămâne altceva de făcut decât să găsească în jurul lui modele sănătoase de adulți (un bunic, o mătușă, un profesor) de la care să primească încurajare, conectare, înțelegere.
Iar în viitor, când se va maturiza și va fi posibil, să analizeze tiparele moștenite/preluate de la părinți și să decidă, cunoscând consecințele pe termen lung, în ce fel le va folosi, modifica, înlocui astfel încât să funcționeze cu succes în relațiile de prietenie, de cuplu, la locul de munca sau când va deveni, la rândul său, părinte.
Foto: Pixabay
