Am studiat, am scris și am citit muuuult despre creșterea copiilor. Cu toată onestitatea, să fiu părinte a fost și este cam cea mai tare chestie pe care am făcut-o în viața mea. Am fost martoră la cum s-a schimbat, de-a lungul anilor, atitudinea părinților din România față de copiii lor, iar meseria de jurnalist mi-a permis să am și eu o contribuție, cât de mică, la procesul ăsta. A fost o călătorie lungă și fascinantă de la cartea „Mama și copilul” de Emil și Herta Căpraru până la „Parenting necondiționat” a lui Alfie Kohn.
Cu fiecare descoperire nouă, înțelegeam ceva în plus despre copilul meu. Și, la pachet, despre mine. Acum, după 16 ani, îmi dau seama că revelațiile mele erau doar bucăți dintr-un puzzle mare. Și că erau valoroase cele care îmi permiteau să construiesc imaginea potrivită nouă, așa cum alți părinți aveau nevoie de alte piese, în funcție de puzzle-ul la care lucrau ei.
Privind retrospectiv, văd limpede câteva lucruri (parcă nu le-aș spune „greșeli”), pe care mi-aș fi dorit să le fi făcut altfel.
1. Supărările între părinți pentru certurile dintre copii
Încep cu partea bună: unii dintre cei mai buni prieteni ai noștri, de familie, sunt familia D. I-am cunoscut când copiii erau colegi de grădiniță. Aveam, fiecare, câte o „comoară” pe care o iubeam mai presus de orice. Doar că, din când în când, „comorile” astea ale noastre, puse împreună, deveneau arme nucleare. Certuri, urlete, supărări, bătăi: pe toate le-au bifat. N-a fost ușor, dar am avut înțelepciunea să nu ne dăm și noi, cei mari, cu lopețile de nisip în cap și uite așa am rămas prieteni pe viață. Iar adolescenții noștri nu sunt nici azi cei mai buni prieteni, însă SUNT prieteni, se ajută la nevoie și cred că tocmai faptul că nu ne-am certat și noi, cei mari, deși ne-a venit, le-a oferit acum și lor o prietenie care seamănă cu un fel de legătură de rudenie. Au interese și pasiuni diferite, însă ar lăsa deoparte diferențele dacă celălalt ar avea nevoie de ajutor sau de sprijin. Iar asta mi se pare genial.
Din păcate, au fost și cazuri în care cred că am pierdut prieteni din cauza certurilor dintre copii. Și oricât de greu ar fi să nu te superi și tu, părintele, când copiii se ceartă, ține minte că ei se împacă la fel de ușor precum se ceartă, în timp ce noi, adulții, păstrăm ranchiuna mai mult, avem orgolii și ne e mai greu să trecem peste cuvintele grele pe care ni le spunem la nervi.
Vă îndemn să separați lucrurile și să nu pierdeți prieteni mari pentru supărări mici.
2. Prea multă ordine în casă
Am muncit în anii în care era copilul meu mic, iar casa am încercat s-o țin cât mai curată. Așa că am avut multe perioade de epuizare. Și nu exagerez. Când copilul adormea, săream ca din praștie să aspir, să șterg praful, să scriu, să mă documentez, să aranjez păturile, jucăriile, să calc hainele, să gătesc, să iau un interviu. Iar dacă mă lua somnul, beam o cafea, apoi încă una. Cine mai era ca mine?! Aveam să aflu că multe, multe alte femei, care țineau și ele, morțiș, să bifeze tot ce era de bifat pe lista lor de sarcini, iar la final să mai adauge ceva de bifat. De aici până la oboseală cronică, anxietate sau depresie e un drum mai scurt decât am crede la prima vedere.
Mi-aș fi dorit să fi savurat anii ăia de „bebelușeală” mai mult și să fi renunțat la câte ceva din lista de to-do pe care singură mi-o scriam. Cel mai simplu ar fi fost să mă mulțumesc cu o casă acceptabilă și să pun pe lista de priorități somnul, nu covoarele aspirate.
3. Mâncare prea elaborată
Ah, știu cât e de mulțumitor să gătești lucruri elaborate, fierte în o mie de vase separate, aranjate, bibilite și așezate în fața copilului ca o ofrandă. Nu e doar mâncare, e suflet acolo. Numai că și partea cealaltă a monedei e la fel: când copilul se strâmbă și refuză o mâncare la care tu ai muncit o oră sau mai mult, doare. Pentru că nu refuză un piure de legume, ci îți refuză sufletul. Direct!
Gătește simplu și bun. Nu te chinui mai mult decât e cazul. Mâncarea, cel puțin la început, în copilăria mică, e pentru potolit foamea și crescut sănătos, pentru jucat cu ea, pentru descoperit gusturi și texturi noi, pentru savurat și pentru refuzat. Și e OK să fie așa. Crede-mă, vei avea ani în șir la dispoziție să gătești chestii complicate, ba chiar îți va sta și copilul alături, la un moment dat. Și va fi grozav!
4. Am fugit de concursurile școlare
Citisem mult despre competiție versus colaborare. Competiția o avem în sânge, o încurajează lumea nebună în care trăim. Colaborarea e o treabă mult mai valoroasă. Așa că am zis „pas” la tot felul de concursuri școlare care mi se păreau dure și degeaba. Când s-a apropiat Evaluarea Națională, un concurs în toată regula pentru locurile din liceele bune, am schimbat discursul. Colegii au devenit competitori, că ne plăcea sau nu. Și am constatat că am un copil emotiv, neobișnuit să se lupte pentru ce-și dorește și destul de speriat.
Te sfătuiesc să nu-l ferești de concursuri. Nu diploma contează, aș îndrăzni să spun că nici nota. Contează să-i dai șansa, din timp, să înțeleagă cum să-și gestioneze stresul, emoțiile și cum să transforme un eventual eșec într-o oportunitate de dezvoltare personală.
5. Am fost în vacanțe prea scumpe, prea repede
Nu mă refer acum exclusiv la vacanțe, ci la tot felul de investiții pe care tinerii părinți sunt tentați să le facă și care, sincer, nu prea au sens. Ziceam de vacanțe pentru că noi ne-am dat peste cap să ducem copilul, prea mic, în tot felul de locuri spectaculoase. Pe care nici nu-și mai amintește că le-a văzut. Ați zice că măcar le ținem noi minte. Da, le ținem minte. Dar nu ca pe niște super vacanțe, ci mai mult ca pe un alt decor în care ne continuam rutina de părinți cu copil mic.
Adevărul e că un copil mic se va bucura din tot sufletul de-o vacanță la bunici, la mare sau la munte, fără să aibă idee dacă e-n România sau în Patagonia.
Așa că v-aș sfătui să duceți copilul într-o vacanță care să fie sănătoasă și interesantă pentru el și cât mai comodă pentru voi. Dacă aveți buget și pentru vizitat o capitală, ce-ar fi să rugați bunicii să aibă grijă de copil câteva zile și să vă faceți cadou o scurtă vacanță în doi? Va pica numai bine și pentru când copilul va crește destul ca să-și amintească Fontana di Trevi, iar voi veți ști deja unde să-l duceți pentru cea mai bună pizza!
Foto: Pexels
