Când eram mică, eram, de asemenea, și foarte înaltă. Ca să atenuez „defectul”, stăteam cocoșată și asta a rezolvat problema parțial. N-am mai fost „Girafa”, am devenit „Dromaderu'”. Apoi, când mama mea s-a îmbolnăvit, o colegă mi-a strigat „a rákos anyádat”. Nu prea știam nici de ce suferă mama (nu mi-au spus ca să mă protejeze), nu prea știam nici maghiară. Dar știam, totuși, că „anya” înseamnă mamă și că „rák” înseamnă cancer. Așa am pus eu cap la cap niște lucruri care m-au cocoșat și mai rău.
Apoi, am tot schimbat școli, orașe, case. Asta a venit la pachet cu o experiență de supraviețuire socială de care m-aș fi putut lipsi: înstrăinare, alte porecle, alte exerciții de aflat cine sunt copiii cu care merită să te împrietenești, de cine trebuie să te ferești.
Presupun că propria mea experiență m-a făcut să reacționez visceral săptămâna asta, când valul de ură de pe Facebook a luat în colimator un copil de 7 ani, care a câștigat un concurs de talente recitând un text de sorginte neclară (unii i l-au atribuit, injust, lui Octavian Paler). Pare că e un text care circulă liber pe Internet, scris de un pastor american și modificat pe ici, pe colo. Nici nu prea contează, de fapt.
Așa cum nu prea contează nici dacă l-a recitat frumos sau nu, dacă puștiul a înțeles sau nu „ce-a vrut să zică poetul”. Momentul a stârnit emoție, oamenii au votat, concursul s-a terminat, unii s-au bucurat, alții s-au simțit dezamăgiți, așa cum e și firesc când poți alege cu cine ții.
Românii au talent ȘI la vorbe grele
Românii au talent la multe: muzică, dans, poezie, sport. Dar au un talent teribil și la vorbe grele.
E înfiorător să afli, să vezi sau să auzi că un alt copil îl jignește pe al tău. Îl doare și pe copil, te doare și pe tine. Te simți neputincios, te întrebi cum să-l ajuți să nu pună la suflet. Și-ți spui: „așa-s copiii”.
Dar ce te faci când mulți oameni în toată firea sar la gâtul copilului și-l numesc în moduri pe care nu le pot reda aici?!
Dacă ăsta nu e cyberbullying, nu știu care ar fi? Citeam postările și mă-ngrozeam. Un jurnalist va pleda rar pentru cenzură, însă asta pentru că, prin formare, are auto-cenzura aceea care nu îngrădește libertatea de exprimare, ci ține demonii interpretărilor pătimașe la distanță.
Copilul de 7 ani, indiferent ce a recitat, câți bani a câștigat, cum arată copilăria lui de-acasă, ce orientări politice au părinții lui, e UN COPIL. Și nu sari la gâtul unui copil. Pur și simplu nu faci asta.
Am văzut și opinii conform cărora e OK să fim răi pe Facebook, pentru că un copil nu are acces la rețelele sociale. Hai să fim cinstiți! Oare chiar ne imaginăm că băiețelul acela nu va afla ce s-a spus despre el? Eu pun pariu că va afla.
Nu ne șade bine să hărțuim la nivel național un copil care a recitat un text. Oricum ar fi recitat textul ăla și despre orice ar fi fost el. Oameni buni, hai să ne amintim că suntem adulți și că toți suntem datori cu o doză de demnitate și de atitudine civilizată.
Ba chiar hai să ne întrebăm ce stă în spatele furiei care s-a revărsat ca un râu otrăvitor asupra unui foarte tânăr de 7 ani. Ce ne supără, de fapt? Ce ne apasă cu adevărat? Și cum se vor rezolva toate astea, odată ce ne răcorim aruncând cuvinte oribile spre un băiețel?
„Țapul ispășitor” este azi doar o expresie
Expresia are o istorie și, deși îmbracă azi alte forme, esența îi rămâne aceeași. Se trage dintr-un ritual specific iudaismului antic. De „Yom Kippur” („Ziua ispăşirii”), Marele Preot îi cerea iertare lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Se alegea un ţap asupra căruia se „transferau” păcatele, după care animalul era alungat în deşert, ofrandă pentru Azazel, un demon care, potrivit unor texte apocrife, trăia în deşert.
Strategia aceasta mai are un efect de luat în calcul: când o persoană este acuzată și pedepsită pentru greşelile altora, atenția noastră este distrasă de la adevărații vinovați și de la adevăratele probleme.
Inclusiv de la problemele pe care le avem în noi, ascunse sub preșul lui „sunt bine”, chiar dacă nu sunt bine deloc.
Rețelele sociale ar trebui să fie un spațiu de comunicare și interacțiune, însă practica ne demostrează că devin, prea des, un teren fertil pentru dezbinare și ură. Unul dintre motivele principale pentru care ura se răspândește atât de ușor în social media este anonimatul sau protecția aparentă pe care ne-o oferă paravanul fragil al calculatorului.
Îi întreb pe cei care au desființat acest copil: dacă ar fi fost față în față cu el (deși, mic fiind, probabil le-ar ajunge doar până la șold): i-ar spune ce au scris despre el? Sper că nu.
Îmi place să cred că nu putem trage concluzii despre cineva pe baza urii afișate în social media. Toți avem momente în care ne sare țandăra sau ne pierdem controlul. Toți ascundem suferințe după ironii, sarcasm sau răutăți gratuite. Dar din clipa în care ne tratăm pe noi înșine cu compasiune și respect, s-ar putea să avem o atitudine diferită și față de copiii din jur, fie că recită, cântă, joacă fotbal sau nu fac nimic ieșit din comun.
Așa că, decât să dăm cu copiii de pereți, nu căutăm, mai bine, ce ne doare cu adevărat și ce putem repara prin propria ogradă?
Foto: știrileprotv
