Este o după-amiază de luni înnorată. Vântul șuieră la etajul 10 al căminului. Stau la birou, în fața laptopului, cu o pagină word scrisă pe jumătate.

Scriu. Șterg. Reiau. Iar șterg. Mă enervez. Mă închid în bibliotecă.  
Scriu. Șterg. Reiau. Mă foiesc pe scaun. Mă mut pe canapea. În cele din urmă, ies la aer. 
Inspir. Expir. Părul îmi este ciufulit de vânt. Cerul e apăsător.
Scriu. Șterg. Reiau. Mă întorc în cameră. Mănânc. Mă mut pe pat.
Scriu. Șterg. Reiau. Privesc în gol. Îmi mușc buzele. Capitulez... 
Trei șervețele mai târziu, îmi pun rolele în picioare, căștile în urechi și ies pe ușă.

Cred că toți ne-am simțit sufocați de propria piele cel puțin o dată. Ba chiar mintea ni s-a strecurat printre degete, lăsând în urmă doar o linște apăsătoare. Gânduri ca „trebuie să faci asta!”, „nu ai terminat încă aia!”, „când o sa te apuci și de cealaltă?”, „deadline, deadline!”, „nu faci nimic util!”, „epuizare? te alinți!” au început să răsune ca ecoul pașilor pe holul unui spital. Spart, metalic și rece. Simți cum timpul se scurge pe lângă tine din ce în ce mai repede, iar tu nu-l mai poți prinde. Și de ce simți nevoia să o faci?

Este ironic cum într-o societate în care conceptul de „sănătate mintală” nu mai reprezintă o idee abstractă, încă ne împotmolim. Într-adevăr, teoria mereu va fi mai ușor de susținut decât de aplicat, mai ales în momentele în care ne creează o falsă aparență didactică față de interlocutor. Ne place sau nu, orgoliul nostru este gâdilat când, cu un spirit autocunoscător, înșirăm ce ar fi bine sau ce nu. De fapt, nimeni nu știe ce este, general valabil, bine și ce nu. Dovada vie este că, deși una dintre versiunile mele interioare a preluat rolul de dascăl în fața unei alte imagini, total depășite de situație, cea care a câștigat a fost tot cea din urmă. Chit că a urlat și a bătut din picior până a primit mână liberă.

Și ce facem atunci în astfel de situație?

Vorba cântecului celor de la The Mono Jacks: „Lasă și tu o vorbă / „Revin imediat”. Pur și simplu dă pe mute tot ceea ce îți invadează mintea, iar dacă este imperios necesar, poți să consumi și câteva șervețele. Fii îngăduitor. Fii blând. Fii răbdător. Fii irațional. Ai timp să asculți vocea adultă din capul tău în celelalte momente din viața ta. 

Totuși, înainte de toate, cred că trebuie să-ți faci curajul de a admite că e timpul să fii o zgâtie de copil. Nu este o rușine și, sub nici o formă, un capriciu. Personal, cred că este primul și cel mai greu pas de făcut într-un astfel de context. Nu am să mint, încă mi-e greu să-mi dau voie să nu fiu perfectă, să nu mă ridic la nivelul așteptărilor (e un mister și pentru mine care așteptări), să greșesc, să fiu egoistă, să impun limite, să spun, pur și simplu, „nu am chef astăzi”. Astfel, mă trezesc de foarte multe ori (chiar de prea multe) în situații limită din care mi-e greu să mai ies neșifonată. Ba îmi fac și o avalanșă de imputări, cum că sunt situații mai grave pe lume și ar trebui să-mi fie rușine. 

Nu nu ar trebui, asta e clar. În ziua în care vom funcționa toți la fel, poate va fi cazul unei alte discuții. Până atunci, dacă simți să îndeși toate hainele pe care nu ai chef să le împăturești în dulap în acel moment, fă-o! Nu e vorbă, tot tu va trebui să te ocupi de ele, dar măcar poți alege dacă în momentul în care o să deschizi ușile șifonierului o să le privești cu o cută între sprâncene sau fredonând melodia preferată.

Bine, bine, dar ce rol are mersul pe role în toată schema asta?

Același rol pe care îl are și înotul pentru unii, muzica pentru alții, pictura, dansul, plimbarea cu câinele sau orice altă activitate care reușește cu brio să te scoată din captivitatea pe care ți-o construiești în mod inconștient. În cazul meu, e și singurul lucru cu roți pe care pot să merg fără să cad în primele două minute. Să nu mai pun la socoteală și sentimentul de libertate pe care atât corpul, cât și mintea îl resimt. Mutându-mi focusul pe menținerea echilibrului, a posturii, a mișcării centrului de greutate în funcție de linia drumului, gândurile primesc libertatea să controbăie prin orice colțișor. Încep să analizeze orice situație ca, în cele din urmă, să concluzioneze singure irelevanța tensiunii acumulate. 

Poate pare la prima vedere a fi un „overthinking”, însă este varianta sănătoasă a lui. Nu mă gândesc la scenariile alternative, nu mă gândesc la factorii generatori, nu mă gândesc la ce ar fi bine, nu mă gândesc la timpul care trece. Pur și simplu, nu mă gândesc la nimic altceva decât la drum și la muzica din căști. Nu de puține ori, m-am surprins îngânând versurile pieselor sau adaptându-mi ritmul pe coloana sonoră. Uneori, chiar și scurte mișcări de dans, care s-au sfârșit prin priviri fugare stânga-dreapta dacă a mai fost cineva martor, urmate de un amuzament complice. Cu timpul, m-am mai relaxat, acum sunt periculos de conștiente manifestările dinamice ale corpului meu. 

Acestea fiind spuse, nu este vorba despre beneficiile mersului pe role, nici despre cele ale muzicii ascultate, nici măcar despre epuizarea de dinaintea unui posibil burnout. Este, pur și simplu, vorba despre curajul și simplitatea din spatele lui „Respiră adânc / Mai stai un pic”.

Foto: Pexels