Bine te-am regăsit, dragă om mare,
Mă mai știi?
Nu ne-am mai văzut de ceva timp. Cred că a fost din vara în care te-ai înălțat brusc și ai început să te iei din ce în ce mai în serios. Dar, până la urmă, ce înseamnă acest „serios”? Din câte văd, ai continuat să te joci de-a școala, de-a magazinul, de-a profesorul, de-a scriitorul, de-a familia, de-a orice ne trecea prin minte și atunci.
Ce-i drept, ai schimbat recuzita cu lucruri reale și asta a adus un sentiment de gravitate. Ah, și nici nu mai zâmbești la fel de des. Te încrunți mai mereu, ești obosit și parcă nu te mai bucuri la fel.
Stai liniștit, nu am venit să te cert. O faci tu zilnic, nu ai nevoie de mine în acest sens. Azi, de Ziua Copilului, te întrebi dacă faci destul pentru cei mici, ai tăi. De unde știu?
Știu ce se întâmplă în capul tău, pentru că împărțim aceeași minte. Deși ți s-au lungit membrele, ai un loc de muncă și-o familie, tot un copil ai rămas!
Și chiar dacă nu ești un părinte perfect, te asigur că nu ești un părinte rău. Ești un părinte care învață și care, uneori, o mai sfeclește. Când s-a dat legea că oamenii mari TREBUIE să fie perfecți? De când nu mai aveți dreptul să învățați din greșeli? Cum se poate învăța altfel?
Tu chiar nu-ți mai amintești zilele în care te credeai centrul pământului și nimeni în jurul tău nu părea să te înțeleagă? Avea dreptate marele explorator: „Oamenii mari sunt categoric foarte, foarte bizari.”
În orice caz, voiam să te întreb ce mai faci. Să știi că m-am plictisit să mă joc singur în cămăruța în care m-ai închis în capul tău, laolaltă cu toate jucăriile, pentru că „nu dădeau bine pe sticla” adulților. Tot nu am înțeles de ce.
Știu că ești obosit și nu prea ai chef să-ți pierzi timpul cu astfel de copilării. Dar îți spun un secret: și voi, oamenii mari, aveți nevoie să faceți pană la motorul avionului în deșertul Sahara, pentru a vă aduce aminte de noi, copiii pe care i-ați încuiat undeva prin spatele așa-ziselor responsabilități zilnice.
Cum adică nu înțelegi?! Of, chiar atât de mult să fi crescut? Să nu-mi spui că, dacă îți arăt un desen cu un șarpe boa care a înghițit un elefant, o să zici că e o pălărie, că mă supăr grav.
„Referință literară?” „Ficțiune”? Vezi că iar ești om mare?! Nu fac nicio „referință literară” aici! Și cum să spui că e ficțiune?! E istorie! Stai așa, am uitat că pentru voi, oamenii mari, istoria înseamnă războaie și cuceriri și persoane care stăpânesc ceea ce oricum nu le aparține.
Te întreb sincer, chiar nu obosești să te joci așa, mereu, de-a omul mare?
Nu te cert! Sunt doar curios. Bine, poate că te și cert puțin. Aparent, sindromul adultului este destul de contagios.
Să revenim. De ce ești așa supărat pe tine? Ce te frământă?
„Pe lângă faptul că ajung târziu seara, de la muncă, mă tem și că nu am cadoul perfect pentru copilul meu azi, de 1 Iunie. În plus, am văzut în metrou un tătic care stătea cu ochii-n telefon și nu era deloc atent la fetița lui, iar cea din urmă începuse să apese pe butonul roșu de urgență. Oare la fel de puțin prezent sunt și eu, uneori? Sau familia cu un copil în căruț, care ține telefonul aproape lipit de ochi, iar părinții păreau să nu aibă nimic împotrivă. Oare la fel fac și eu, fără să-mi dau seama? Apoi mă gândesc la mama care țipa la copilul ei că o face de râs pentru că nu stă frumos pe bancă. Oare și eu îmi pierd firea la fel de repede?”
Acum înțeleg de ce citeai de zor articole despre „anxietatea parentală” și alte minunății pe care nu le-am înțeles eu foarte bine.
Te mai întreb o dată: chiar nu obosești să te joci așa, mereu, de-a omul mare?
Sincer, gândiți mult prea complicat! Poate ai uitat să cumperi un cadou. Și ce? Mergeți azi, împreună, să alegeți ceva. De altfel, mai ții minte când cei mici au întrebat ce e ăla un „picnic”? Și asta ar fi o variantă. În loc să cumperi niște obiecte de care, mai devreme sau mai târziu, se vor plictisi, creează momente pe care copiii le vor rememora când vor fi mari. Să fim serioși, nu ai putea să-mi enumeri fiecare cadou primit, dar cred că poți să îmi povestești câteva amintiri frumoase.
Ar trebui să-ți fi dat seama până acum că timpul pe care l-ai oferit „trandafirilor” tăi este cel care vă face atât de speciali unii pentru alții. Îți sugerez cu toată căldura să mai pui mâna pe cartea aia de istorie. Ai început să uiți.
De asemenea, ți-aș sugera să ieși de mână cu prichindeii tăi, nu ca părinte, ci din postura de cel mai bun prieten al lor. Adică da, tot tu vei fi pușculița de bani – riscul meseriei de-a fi om mare, dar dă-ți pe mute telefonul ăla enervant care sună tot timpul și încearcă să le observi reacțiile, să asculți ce au de spus, să te alături în jocurile lor. Poftim? Hai, că m-ai supărat, dar o să fiu îngăduitor și-ți voi spune prietenește: nu e penibil să joci „baba oarba” sau „prinsa” în public, e penibil să te abții de frica judecății unor oameni străini. Crezi că o să râdă de tine? Surprinzător, dar „toți oamenii mari au fost mai întâi copii”. Că nu-și mai aduc aminte asta din varii motive, este o altă poveste.
Hai, să ai grijă de tine, dragă om mare. Și de mine, Copilul Interior. Mereu al tău!
