Ce vrei să te faci când o să fii mare? O întrebare de care toți ne-am „izbit” în copilărie și de-a lungul anilor de dezvoltare.
De ce folosesc un cuvânt atât de puternic precum „izbit”? E drept: întrebarea în sine nu conține nimic rău. Ba ar fi de-a dreptul inofensivă și simpatică, dacă adulții ar și ține cont de răspunsul copilului sau, chiar mai bine de atât, dacă ar urmări comportamentul de joacă al copilului.
De pildă, când eram eu copil, răspundeam la această întrebare cu faptul că vreau să mă fac educatoare, învățătoare sau asistentă medicală. Mă puneam adesea în aceste roluri și mă jucam cu păpușile sau copiii: îi învățam, îi îngrijeam, eram mama, învățătoarea și doctorița lor. Ce se putea observa cu ochiul liber de aici?! Ce înclinații și aptitudini apăreau la suprafață și se puteau dezvolta în abilități sau chiar competențe? E limpede că erau chemări din zona umanistă, cu aplecare către oameni, către ceilalți.
Și totuși...
În ciuda acestor înclinații evidente, am urmat, la îndemnul parental, un liceu economic (deși mie mi-ar fi plăcut să merg la filologie). Mai apoi, prima facultate a fost „un ceva” din Politehnică, tot la inițiativa parentală. Aici mi s-a rupt filmul de tot! Simțeam că am eșuat, că nu mă mai găsesc deloc pe mine, că nici măcar nu mai știam cine sunt. Eram pe un drum care nu avea nicio legătură cu mine. Și îmi era teribil de rușine, mă simțeam vinovată pentru că risipisem resursele financiare ale familiei ca să intru la o facultate grea din Politehnică pe care nu o puteam duce.
Am abandonat Politehnica, deși nu știam încotro mă voi duce. Cochetam cu psihologia încă din clasa a XI-a, numai că în 1996, psihologia era foarte palid reprezentată. Nu se întrevedea a fi un traseu potrivit unui om de succes.
Dar cum arată succesul?
Și, mai ales, cum îți poți da seama dacă ai atins sau nu succesul? Nici asta nu știam, atunci, prea bine. Aș fi zis că succesul se traduce în bani, putere, libertate, siguranță: „chestii” pe care nu le-am avut mult timp. Dar revenind la parcursul meu profesional, după Politehnică am urmat facultatea de marketing, care, de data aceasta, a fost un compromis de mijloc. Nu-i psihologie, dar nici SF-ul de la Politehnică. Am și profesat mult timp, să tot fie 15 ani, în marketing, vânzări, comunicare. Mi-a plăcut, am avut realizări, bucurii dar și multe nereușite.
Pasul cel mai curajos
Apoi, pentru că acea chemare din clasa a XI-a continua să nu-mi dea pace, am făcut această reconversie profesională de la economist la psiholog, cu tot protocolul cerut. Deci altă facultate, alt master, formări, cursuri mai lungi, mai scurte. Am parcurs un drum lung, de mulți ani, până la momentul în care am ajuns la o libertate și siguranță din mai toate punctele de vedere.
A fost greu? DA! Foarte greu!
De multe ori, pe parcurs, am simțit că vreau să renunț. Dar a fi renunțat, pentru mine, însemna să eșuez și iar m-aș fi confruntat cu rușinea și vinovăția. Am făcut această introducere ca să vorbim, de fapt, despre experiența eșecului. De ce este eșecul parte din drumul spre succes? Eu cred că eșecul și succcesul sunt, de fapt, fețele aceleiași monede.
Depinde cum te raportezi la fiecare fațetă. Te copleșeste succesul, te obsedează eșecul? După ce modele de succes versus eșec te ghidezi în viață? Percepția mea asupra termenului de „eșec” este că, de prea multe ori, în prea multe contexte, este foarte dur folosit. Hai să-l înlocuim cu un termen mai blând. De exemplu, „nereușită”. Nereușita depinde de foarte mulți factori, așa cum rezultatul nu ține mereu de noi.
Adevărul este că, uneori, deși depunem toate eforturile necesare, nu avem garanția succesului.
Cel puțin, nu din prima încercare.
Prețul succesului
Ca să reușim, avem nevoie de multă susținere continuă, de acces la educația potrivită, de resurse pe care să le putem folosi pentru dezvoltare. Fiecare cădere, dacă este oblojită, poate aduce o nouă creștere pe mai departe. Eșecul în sine atârnă atât de greu tocmai pentru că este încărcat cu multă vinovăție și rușine, cu neacceptare, cu teama de a mai ridica privirea sau de a încerca din nou. Iar această „încărcătură” are legătură cu modul în care am învățat și internalizat încă de foarte mici această „monedă” de care spuneam mai sus. Lucrurile nu sunt în alb sau negru. Nu putem spune că, dacă o experiență nu se transformă în succes, devine automat un eșec. Hai să punem între aceste două extreme mai multe nuanțe, mai multe contexte și, de ce nu, mai multe oportunități.
Foto: Pexels
