De când mă știu, am fost mândră de ce pot să fac, de modul în care îmbrățișez cu toată ființa mea oportunitățile pe care Viața mi le aduce în cale ca să învăț și să cresc. Zilele trecute, în contextul proiectului în care lucrez – reabilitarea și revitalizarea conacului Mocioni din Foeni, județul Timiș, m-am întâlnit cu o femeie atât de spumoasă și de plină de viață, încât, privindu-mă în ea ca într-o oglindă, am realizat că sunt pregătită să fiu femeia care cred că sunt.
Primul pas a fost o programare la un salon de frumusețe. Am pornit cu toată ființa mea spre o schimbare de look la care visam de ani de zile. Imediat ce am văzut părul acela lung, superb, care îmi mângâia umerii, buclele care îmi cădeau greu pe piept, m-am simțit ca un fluture multicolor care se eliberează din cocon și își înalță aripile larg spre cer. Am zburdat de la salon până în centru, simțindu-mă Eu într-un mod complet și perfect. Ca și cum eram această femeie dintotdeauna, doar ca nu am avut curajul să ies în față, să mă arăt lumii în toată splendoarea mea de Femeie.
Mereu am avut curaj să fiu prima
Întotdeauna am fost pionier în ceea ce am făcut: am ajuns să lucrez în știri după perioada de practică de la Radio Vest, pe traducere. Trebuia să traduc textele despre artiștii din spațiul francofon pentru departamentul muzical. La un moment dat, obișnuindu-mă cu stilul fiecăruia dintre redactorii muzicali, am început să le predau textele deja prelucrate, adaptate personalității lor, astfel încât să le fie mai ușor să îl insereze în program. Așa am fost invitată în programul de formare al colegilor de la știri. Apoi, am câștigat concursul BBC de formare în media radio, după ce colegi cu vechime în domeniu au dat greș. Pasiunea cu care am mi-am realizat reportajele a făcut ca fostul meu mentor să mă recomande unui director de programe din Timişoara și așa am ajuns să conduc, la nici 23 de ani, o întreagă redacție de știri radio și să ajungem în top.
Am colaborat ca traducător într-un proiect de 45 de milioane de euro, iar firma de consultanță pentru care lucram m-a angajat pentru că, în timpul unui job în care eu asiguram traducerea în engleză, în timpul unei pauze, am auzit doi invitați discutând în franceză despre niște nelămuriri pe care le aveau în legătură cu partea tehnică și le-am lămurit aceste aspecte în limba lor.
Am tradus sute de ore de ședințe și discuții pe teme tehnice, și am ajuns nu doar să excelez la un curs postuniversitar în domeniul apelor uzate, alături de specialiști din țară de la Apele Române, dar am publicat și o lucrare proprie la o conferință internațională de specialitate.
Mereu am avut curaj să mă schimb
A urmat formarea în terapie și am ajuns să creez propriul meu instrument pentru dezvoltarea inteligenței emoționale la copii.
Apoi, a fost o perioadă în care am stagnat. Am devenit un om din mulțime, într-un mediu în care nu ai contextul să te remarci prin nimic. Doar clienții cu care intram în contact puteau face diferența și apreciau excelența serviciilor oferite.
Atunci am crezut că m-am pierdut pe mine. Acum, privind lucrurile în retrospectivă, îmi dau seama că am fost ca o pădure de bambus.
Pentru că m-am tot întrebat de ce am stat atât de mult acolo? De ce a fost nevoie de 9 ani, având în vedere că eu aveam deja un istoric profesional de luat în calcul. Și abia acum am realizat care este răspunsul.
Uneori mi se întâmplă să le spun copiilor, dar și adulților cu care lucrez o povestioară. Preferata mea este Bambusul japonez. Atunci când semeni bambus japonez, nu se întâmplă nimic în primele luni. De fapt, din semințe nu răsare nimic timp de șapte ani. De aceea, dacă ești un fermier nepriceput, ai putea să crezi că ai cumpărat semințe moarte. Dar în cel de-al șaptelea an, bambusul răsare. Și în doar șase săptămâni, ajunge de treizeci de metri, dacă nu și mai înalt.
Morala poveștii este că, timp de șapte ani, bambusul japonez își întinde pe sub pământ rădăcinile care îl vor susține mai apoi.
Mereu am avut curaj să fiu eu
În familia mea biologică, am avut două modele feminine. Unul este cel evitant-dependent, care are nevoie de susținerea unui bărbat, altfel se prăbușește și încetează să mai existe. Al doilea model este cel puternic-dominator, care deposedează bărbatul de toată puterea lui pentru a-i demonstra că tu, femeia, ai totul sub control, faci lucrurile mai bine decât el, prin urmare, cu el sau fără el, îți e totuna. Nu m-am regăsit în niciunul dintre aceste modele.
Îmi place dansul dintre energia feminină și cea masculină, mi-a plăcut siguranța și protecția pe care mi le oferea bunicul meu și simțeam că un astfel de bărbat te susține cu energia lui ca să înflorești.
Am intrat în relația cu soțul meu cu acest gând în minte și în inimă, dar ușor-ușor, fără să îmi dau seama, Salvatorul din mine voia tot timpul să aibă lucrurile sub control, voia tot timpul să salveze situația fără să mai creeze spațiu pentru energia masculină să se manifeste.
Am recunoscut acest lucru față de mine abia acum câțiva ani. Multă vreme nu am înțeles de ce nu merg lucrurile când eu ofer tot. Răspunsul mi-a picat greu și implacabil: pentru că nu era rolul meu să ofer tot. Nu avea nimeni nevoie de Totul oferit de mine. Pentru că acaparam tot, nimic nu mai creștea în relația noastră, în umbra creată de personalitatea mea.
Mereu am avut curaj să plec
Pe de altă parte, pierzând acest teritoriu al relației, m-am refugiat atât de mult în muncă, unde nu exista imposibilul, încât am confundat Profesionistul cu Femeia. Toate energia mea s-a dus spre muncă, singurul domeniu unde puteam realiza orice, și am pierdut femeia.
Cu toate acestea, nu am încetat niciodată să lucrez cu mine, iar semințele feminității au fost plantate cu grijă, chiar și atunci când habar nu aveam ce fac. Am mai lipit o piesă de puzzle în imaginea mea de sine, încă una și încă una, iar aceste semințe de gând, de intenție, au avut nevoie de timp să își crească rădăcini puternice.
Profesional, întotdeauna am simțit că nu există nu se poate, că nu există limite, decât cela care ar putea fi create de mintea mea. Dar în plan personal, pășind în fața oglinzii după schimbarea de look, este pentru prima dată în viață când am simțit că pot explora viața fără limite, că pot fi femeia care sunt.
Nu am visat niciodată că o poză a mea urcată pe o rețea de socializare va atrage atâtea complimente din partea femeilor, că voi primi mesaje de la prietene cu care nu mai vorbisem de ani de zile ca să îmi spună că radiez! Iar eu, pentru prima dată în viața mea, am savurat complimentele și am spus „mulțumesc!” din inimă, fără să mă mai jenez, fără să am nici cel mai mic dubiu că nu sunt minunea care spun ele că sunt. Iar asta este o victorie! În sfârșit, îmi dau voie să explorez pe de-a-ntregul libertatea de a fi femeie!
