Când eram copil, cea mai amenințătoare zi a săptămânii părea ziua de luni. Duminica, întreaga familie intra într-o febră a pregătirilor pentru ceea ce părea să fie noua apocalipsă. Totul se făcea în numele Sfintei Zile de Luni. Ca și cum, dacă ratai ziua de luni, ai fi fost damnat întreaga săptămână.
Și azi, pentru mulți dintre noi, există exact aceeași teroare a zilei de luni. Este presiunea enormă a unei teorii prea des vehiculate, conform căreia se presupune că ești odihnit și plin de viață, gata să dai tonul unei săptămâni fantastice, tocmai pentru că ai avut timp berechet să te odihnești. Unora le place chiar să spună că ziua de luni dă tonul întregii săptămâni. Asta așa, ca să mai pună încă un pic de presiune pe propriii umeri.
Cea mai antipatică zi din săptămână?
Un studiu de piață Linkedin confirmă această teorie: 45% dintre respondenți au declarat că ziua de luni le este cea mai antipatică. Justificările date de participanții la studiu au fost diverse: lunea aduce schimbări nedorite, week-end-ul s-a terminat, nimeni nu pare să zâmbească dimineața, unele persoane nu își iubesc jobul, iar pentru alții, lunea se simte pur și simplu ca un final de vacanță.
Există însă și o serie de persoane care spun că, din contră, ziua de luni este extrem de simpatică. Practic, ziua de luni este un fel de An Nou cu Repetiție, care îți oferă ocazia perfectă de a începe ceva nou, fie că este vorba de o dietă mai echilibrată sau de un abonament la sala de fitness.
Și totuși…ce se întâmplă dacă ziua de luni ne copleșește ? Dacă este prea mult pentru noi?
Eu am descoperit că această teroare a zilei de luni mă anunță că mi-am pierdut din autenticitate. Când simt că un am chef de nimic, că nu-mi arde să mă întâlnesc cu nimeni și am nevoie de spațiu doar pentru mine, e un semnal pentru mine că undeva, pe drum, m-am pierdut. Simt că situațiile respective mă provoacă să îmi ajustez comportamentul sau personalitatea și că acolo, undeva, limitele mele au fost forțate, încălcate.
Cine dă tonul zilelor?
Pentru mine, în general, zilele nu vin cu o energie predefinită. Mă trezesc în fiecare dimineață cu dorința de a fi cea mai bună versiune a mea, de a da tot ce e mai bun în mine în relații, în contextele profesionale.
Dar am observat, în ultima vreme, că lunea încep să simt o presiune suplimentară, ca și cum orice sarcină neterminată lunea, orice întâlnire ratată va stigmatiza toate acțiunile mele din acea săptămână și, în final, mă va transforma într-un exemplu lamentabil de „așa nu”.
Și atunci simt nevoia unor momente cu mine, departe de ceilalți și de situații, simt nevoia de spațiu doar pentru mine. Ce m-a frapat însă a fost faptul că în acest spațiu protejat, unde nu las pe nimeni să pătrundă, pisica mea are mereu acces. Nu-i simt prezența ca fiind ceva intruziv, ci din contră, este o prezență de care mă bucur.
Asta m-a făcut să mă întreb de ce, dacă noi, oamenii suntem ființe sociale, avem nevoie de atâta spațiu doar pentru noi? Și de ce, în acest spațiu, sunt binevenite animalele, dar nu oamenii?
Relațiile, acest mare Pat al lui Procust
În copilărie, am învățat că în preajma celorlalți există o continuă cenzură. Te comporți într-un anumit fel, nu râzi prea tare, nu îți exprimi emoțiile, îți ajustezi nevoile, dorințele, perspectivele, preferințele, emoțiile, gândurile etc. Dar când suntem în prezența unui animal de companie, suntem noi, exact așa cum suntem și cum nu suntem.
Și totuși, nu simt că pot face același lucru când sunt în compania altor persoane. Ca și cum ar exista o necorelare între sinele meu interior și sinele meu exterior. Și acest lucru vine la pachet cu presiune exterioară și epuizare. Este epuizat să te comporți diferit față de ce simți, este dificil să faci ceea ce nu îți dorești să faci, este o muncă titanică să îți ajutezi fiecare cuvânt și acțiune la ce așteaptă ceilalți de la tine sau la ce fel de răspuns/reacție dorești să obții de la ceilalți.
Atunci când în copilărie unul sau mai mulți membrii ai familiei refuză să te vadă ca pe o persoană independentă, cu vise, dorințe, gânduri proprii și ai fost tratat ca o extensie a familiei tale, când nevoile tale nu au fost ascultate sau știai că dacă le dai curs există consecințe pentru asta, atunci, pentru a menține această conexiune cu familia și pentru a se simți în siguranță în mijlocul lor, copilul învață să se piardă pe sine, să nu mai fie atent la nevoile sale.
Astfel, la vârsta adultă, dacă atunci când intri pe ușa biroului tău simți nevoia să devii altcineva, să îți ajustezi poziția corporală și să adopți un anumit ton, pentru a te face acceptat și plăcut, evident că ziua de luni devine un fel de desprindere de cine ești cu adevărat. Acest efort este copleșitor și te consumă.
Și atunci, inevitabil, ți-e groază de ziua de luni pentru că ea te trimite direct în mijlocul lumii dezlănțuite.
Așa am învățat că este OK să las cu adevărat pe mâine ce un pot face azi. Să respir profund, să îmi cumpăr un buchet de flori, să îmi dau voie să nu fiu la înălțime, să reprogramez întâlnirile de luni, pe altă zi, să fac tot ce îmi stă în putință ca să elimin această presiune de pe umerii mei.
Iar când lucrez de acasă, îmi creez toate premisele pentru o zi de Luni Leneșă. Îmi reduc sarcinile de lucru la minimum, îmi îngădui un somnic de după-amiază, stau în baie cu spumă și o carte bună. În afară de somnul de după masă, poți face exact la fel și tu, în zilele de luni, chiar dacă nu lucrezi de acasă:
- alege cu grijă ce ai de făcut luni, nu înghesui totul azi
- răspunde doar la telefoanele obligatorii
- gândește-te cum poți distribui sarcinile marți, miercuri, joi, vineri
- dă-ți un start lent, care să nu te sperie
- ține minte că luni e o zi de încălzire, nu e musai să pornești în forță
- oferă-ți un răsfăț (de exemplu, baie lungă seara, în loc de duș pe fugă)
- înlocuiește teroarea zilei de luni cu relaxare și, în unele cazuri, cu indiferență.
Am descoperit că, dacă încep săptămâna cu o mini zi de luni, sau hai să-i zicem o Luni Leneșă, toată săptămâna îmi pare mai ușoară!
Foto: Pexels
