Adolescentul intră de multe ori în luptă de putere cu părintele deoarece simte că ideile lui nu sunt luate în seamă, că dorința lui de a nu mai fi tratat ca un copil este ignorată de adulții din jur.
De foarte multe ori, părintele transmite adolescentului mesaje de genul: „voi avea încredere în tine, când îmi vei demonstra că meriți", iar adolescentul conștient de puterea pe care o are îi răspunde: „mă voi purta în modul în care îți dorești când vei avea încredere în mine".
Aceasta este o luptă din care nimeni nu are de câștigat.
Și totuși, ce este de făcut, astfel încât să obținem cooperarea adolescentului? Cum putem comunica astfel încât mesajul nostru să ajungă la el? Care sunt greșelile pe care le facem atunci când vorbim cu tinerii noștri?
Ce spun adolescenții
Cel mai des aud în cabinet, de la adolescenții cu care lucrez, următoarele fraze: „nu am putut să vorbesc niciodată deschis cu părinții mei deoarece, atunci când am încercat, am simțit ca nu sunt atenți 100% la mine. Nu mă înțeleg. Au senzația că ei știu ce vreau să spun, nici nu mă lasă să termin ce am de spus. Intervin peste mine cu sfaturi și recomandări nesolicitate și, dacă nu sunt de acord cu ce spun, mă critică". Sau: „Părinții îmi spun deseori că exagerez și că problemele mele nu sunt atât de grave". Sau: „Părinții nu au timp să mă asculte, sunt tot timpul prinși cu activitățile lor".
Ce spun părinții
Pe de altă parte, părinții îmi transmit că se străduiesc să facă lucrurile bine, dar parcă se lovesc de un zid. Simt că vorbesc în zadar și că orice ar spune este întâmpinat cu rezistență de tinerii care nici măcar nu se mai gândesc dacă ce le transmite părintele este în beneficiul lor, dacă direcția pe care părintele îi ghidează este una bună sau nu.
Ce putem face
Ce putem face este să ne retragem din această luptă și SĂ VORBIM CU EI, NU LOR, așa cum vorbim cu alți adulți din viața noastră. Să-i tratăm cu respect, să fim atenți tot timpul la care este scopul lor, să fim atenți la cum gândesc, să-i ascultăm și să fim prezenți 100% în momentul în care ei vin către noi să ne povestească ceva, să nu criticăm, să nu judecăm, chiar dacă nu suntem de acord cu ce auzim.
Să le punem întrebări deschise, astfel încât să ajungă ei să găsească soluții, să nu presupunem cum se simt tinerii noștri.
Sigur, putem spune: „nu sunt de acord cu asta, dar e normal să gândim diferit. Spune-mi, te rog, cum vezi tu lucrurile și cum crezi că ai putea face astfel încât să îți fie bine?"
E important să le transmitem că ideile lor sunt importante, că modul în care ei gândesc contează pentru noi.
Asta înseamnă SĂ VORBIM CU EI, să le permitem să-și exprime opiniile fără teama de a fi judecați.
SĂ LE VORBIM LOR este exact opusul și se referă la impunerea ideilor noastre, lucru care vine la pachet cu mesaje ascunse de genul: „tu nu contezi", „tu nu ai dreptul să vorbești", „ești doar un copil", „ești inferior".
Așa cum nici nouă nu ne-ar plăcea să fim tratați în felul acesta, în momentul când adolescenții nu se mai simt confortabil să discute cu părinții lor, pun o barieră în calea comunicării și se îndreaptă încet, încet spre alte persoane pentru a-și exprima ideile și opiniile sau se închid în ei și păstrează pentru sine ce simt și ce gândesc.
De ce sunt, totuși, nesuferiți adolescenții?
În unele situații, ei continuă să provoace, să ridice tonul, să vorbească urât sau să se poarte nepotrivit.
De cele mai multe ori, în astfel de situații, în spatele comportamentului lor se ascunde NEVOIA DE ATENȚIE, pentru care sunt dispuși să facă orice, căci „decât să mă ignori, mai bine te țin ocupat făcând lucruri nepotrivite".
Sau apare LUPTA DE PUTERE: „Nu mă mai trata ca pe un copil, căci nu mai sunt un copil și dacă nu mă vezi, auzi, înțelegi, te voi face să regreți". Trebuie menționat că toate aceste scopuri inadecvate sunt neconștiente.
Intenția copilului nu este să-și rănească părintele, ci doar să obțină ce își dorește.
Abia în momentul când adolescentul simte că nu este acceptat de părinți așa cum este, că este deseori pedepsit/criticat, se orientează spre RĂZBUNARE.
Rolul nostru este să ne întoarcem către ei cu iubire și încredere, să le permitem să greșească și să suporte consecințele, indiferent cât de greu ne-ar fi, căci numai așa vor învăța să coopereze și să se pregătească pentru viața de adult.
Foto: Pexels
