În starea de flux, concentrarea noastră este completă. Mintea nu pleacă în altă parte, nu te gândești la nimic altceva, ești absorbit(ă) în ce faci iar energia străbate corpul într-un ritm foarte lin. Simți relaxare, mulțumire și însuflețire.
Tocmai am descris imaginea ideală pe care aspirăm cu toții să o trăim cât mai des atunci când muncim sau facem ceva. În realitate, nu prea iese mereu: de cele mai multe ori, avem un ritm perturbat de tot felul de factori care țin de propria setare mentală, dar și de mediul unde ne desfășurăm activitatea.
Îi zicem stare de flux pentru că în flux avem atât provocări, cât și abilități și resurse cu care să susținem provocările. Iar când știi ce ai de făcut și cum și cu ce vei face acel lucru, anxietatea nu ne mai încurcă, suntem siguri pe sine și defilăm cu pieptul înainte.
Ce se întâmplă când ieșim din flux
Când ieșim din flux, inevitabil apar anxietatea, nemulțumirea, lipsa de satisfacție și fragmentarea timpului de lucru.
Într-o formă mai simplistă, fie avem provocări dar nu și abilități, fie dimpotrivă, avem abilități dar nu și provocări de dezvoltare.
Când avem multe provocări sau agende interminabile de sarcini și nu deținem suficiente resurse cu care să susținem acest „prea mult”, riscăm un bornout. Despre care știm deja că vine la pachet cu neliniște, oboseală cronică, insomnii, iritabilitate și poate duce la depresie, dacă nu luăm măsuri la timp.
Însă ce se întâmplă când avem multe abilități, resurse pentru a susține activități complexe, însă lipsește cu desăvârșire provocarea? Avem un job „călduț”, nimeni nu ne presează, zilele trec una după cealaltă, iar mintea noastră tânjește după aventură, vrea să încerce proiecte noi, simțim că asta ne-ar da un impuls să ne simțim „mai vii”, însă entuziasmul nu e primit cu brațele deschise în respectivul mediu. Ai zice că nu riști decât o mare, mare plictiseală. De fapt, riscăm un boreout. Un fel de plictiseală cronică, o plafonare teribilă.
În percepția mea, bornout-ul și boreout-ul se află ambele de-o parte și de alta în afara fluxului ideal. Sunt cele două fețe diferite ale aceleiași monede.
De ce ruda surdă a bornoutului?
În primul rând, pentru că boreout-ul este adesea asociat cu plafonarea. Unii merg chiar mai departe și îl asociază cu lenea sau cu lipsa de voință pentru că seamănă cu acceptarea unei situații „călduțe” în care ne complacem, fie că e vorba de planul profesional sau de cel personal.
În fapt, nu este vorba nici de lene, nici de comoditate sau lipsă de voință, ci de un important substrat traumatic. La fel ca în cazul bornout-ului.
Mai degrabă, intervin niște credințe disfuncționale precum „nu merit mai mult”, „nu sunt suficient de..,” sau un sentiment profund de invizibilitate. Ele sunt cele care mențin persoana în această formă de plafonare.
Dacă bornout-ul este un „prea mult”, boreout-ul este un „prea puțin”.
Cert este că, în ambele cazuri, drumul este pavat cu bune intenții, iar unele consecințe se suprapun. Atât în burnout, cât și în boreout apar:
- deconectarea,
- confuzia,
- dezorientarea,
- oboseala.
Oricât de surprinzător ar fi, da, oboseala apare și în boreout!
Însă nu obosește corpul, ci mintea, care este într-o continuă alergătură pentru căutare de soluții ca să iasă din această blazare.
Persoana simte că se risipește, însă nu poate să iasă din acest cerc vicios, cel puțin nu singură.
Cum facem diferența între burnout și boreout
Deși nu am văzut studii referitoare la incidența boreout-ului, eu cred că sunt mai mulți oameni care suferă de boreout decât cei care suferă literalmente de bornout. Și tocmai pentru că nu sunt atât de limpede diferențiate, oamenii care ajung într-o stare profundă de plafonare asociază ceea ce trăiesc cu bornoutul. Pe bune dreptate, cum spunem și mai sus, simptomele seamănă însă vin din cauze diferite.
Teoretic, ai zice ca boreoutul ar fi mai simplu de tratat decât bornoutul, dar nu este deloc așa. M-aș încumeta să zic că este exact invers, boreout-ul este mai greu de resuscitat. Și asta pentru că persoana se luptă cu un deficit de încredere și de stimă de sine, cu un sentiment profund de „insuficient de...”, inutilitate, lipsă de valoare și de credibilitate.
O astfel de persoană se teme să se prezinte ca fiind un om valoros care merită să i se acorde o șansă și asta pentru că are un istoric bogat de devalorizări, neglijență și poate chiar umilință.
Pe măsură ce timpul trece, astfel de credințe se cronicizează, iar persoana se pierde în straturi de vinovăție și rușine. Pe de altă parte, nici societatea nu este blândă la acest capitol. Dacă omul a trecut deja de un prag al vieții profesionale, să zicem că se apropie de 40 de ani sau a depășit acest prag și nu a avut o experiență profesională încântătoare, cu multe merite și laude, acestui om îi va fi tot mai dificil să iasă din conul de umbră și de anonimat.
În lumina acestei perspective, mă gândesc câte resurse rămân neactivate în organizații și, implicit, în societatea noastră doar pentru că criteriile de evaluare și selecție urmează niște stereotipii a ceea ce ne imaginăm că înseamnă performanța. Cât de valoroși pot deveni acești oameni, dacă le întindem o mână de ajutor când speranța lor de „mai bine” s-a tocit!
Foto: Freepik
