Vom începe cu începutul, adică tematica festivalului de anul acesta: relațiile, dezvoltând asupra iubirii de anul trecut. Fie ele amoroase, platonice, sau chiar relația cu cinemaul, TIFF.23 este despre relații. Cum se reflectă tematica de anul acesta în filmele din selecție?
S-o lămurim din start: aceasta e tema campaniei de imagine din acest an, nu neapărat tema selecției festivalului. Deși, probabil că dacă aș închide ochii și aș pune degetul la întâmplare pe unul dintre cele aproape 200 de filme din program, șansele să pice pe un film despre relații (că-s platonice, amoroase, de familie, de cuplu sau mai știu eu cum și între cine și ce) sunt de 85%. Pe de altă parte, poveștile de dragoste per se nu sunt nici pe departe atât de dominante, deși alea care sunt în line-up ard cât pentru tot restul: cea din Casablanca e intimistă, atipică și rupătoare; cea triplă din Bestia e satisfăcător de sofisticată și schizoidă; cea din Scriitorul e izbăvitoare; cea din Peste șapte mări și șapte țări are atâta patos și misticism încât doar ecranul gigantic din Piața Unirii îi poate face față; și, nu în ultimul rând, cea din Încredere este atât de bolnavă și subtil-viscerală încât e posibil să-ți submineze impulsul de a te mai abandona vreodată fără plasă de siguranță unei relații de amor. Întorcându-ne însă la sloganul conectiv al ediției curente, „in a reelationship”, într-adevăr, el continuă povestea începută anul trecut cu cei doi îndrăgostiți de cinema, dar o mută aproape exclusiv în spațiul online, împrumutându-i strategic imageria și codurile de comunicare. Ideea ne-a venit de la acel clip viral, cu joc de cuvinte inclus, cu indianul care spune că „dacă eu îți trimit un reel și tu îmi trimiți un reel, înseamnă că suntem in a reelationship”. Acest schimb de reel-uri redefinește felul în care majoritatea dintre noi relaționează azi, înseamnă că ne cunoaștem îndeajuns de bine încât să știm la ce tip de conținut, opinie, situație sau umor vibrează celălalt. E un tip de legătură la fel de curatoriat ca în viața reală, evocând modul în care se construiesc comunități în contextul festivalului, felul în care recomandăm filme diverselor categorii de public, felul în care oamenii își recomandă unul altuia filme în funcție de gusturile fiecăruia.
Vorbind despre relații, TIFF continuă relația cu publicul tânăr prin MiniTIFF, continuator al EducaTIFF. Cum putem integra publicul tânăr într-un festival de cinema?
După ani de zile de EducaTIFF, secțiune dedicată copiilor și adolescenților, cu filme atent alese pe categorii de vârstă, acompaniate de discuții tematice și ateliere de critică de cinema, care în timp a generat un proiect educațional fără precedent, Ora de Cinema, implementat cu succes în școli, a sosit momentul unei re-branduiri. MiniTIFF este un festival de sine-stătător care va debuta în octombrie, iar cele câteva filme proiectate la TIFF anul ăsta nu sunt decât un aperitiv pentru acest viitor eveniment. Pe de altă parte, trebuie spus că publicul tânăr este și cel mai eluziv (deși numeros) și greu de atras în ecuația TIFF-ului. Cauzele sunt multiple (tradiționalismul inerent al experienței colective de a vedea un film într-o sală de cinema, progresul tehnologic, deficitul de atenție alimentat de consumul de imagine pe social media, alienarea societății contemporane, atractivitatea canalelor de streaming etc.), soluțiile sunt aproximative. Cea pe care am adoptat-o în acest an a fost fix această campanie de awareness mutată aproape exclusiv pe TikTok și Insta Reels, devenite substitut de realitate pentru publicul tânăr.
Pe Claude Sautet îl pândeam la cotitură de când cu retrospectiva pe care i-a dedicat-o anul trecut festivalul de la San Sebastian și am profitat de faptul că 2024 marchează centenarul nașterii lui. Poate că nu e un cineast la fel de răsfățat ca Godard, Rohmer, Truffaut sau Chabrol, dar opera lui este solidă și are o particularitate și muzicalitate demne de descoperit. Plus că dacă ești fan Lea Seydoux, poate că ar fi bine să știi că înainte de ea a existat o Romy Schneider, splendida actriță fetiș a lui Sautet. Hamaguchi e la 3x3 în contextul extins al Focusului dedicat Japoniei de la TIFF.23, cu filmul care l-a propulsat la Oscar și în stratosfera cinefilă internațională (Condu-mi mașina!), cu unul din filmele de început, Pasiunea, și cu cel mai recent, premiat la Veneția, Răul nu există, care e atât de criptic încât prevăd discuții prelungite până târziu în noapte pentru a-i decoda finalul. Nu în ultimul rând, Luchetti, care și vine la TIFF, pentru a primi un binemeritat Trofeu de Contribuție Excepțională la Cinematografia Mondială. Încredere este o operă aproape vintage, provocatoare, cu o idee dinamită și un Elio Germano senzațional, atât de stranie cum rar se mai fac azi. Pentru o experiență compactă, am inclus în program doar acele titluri din filmografia lui care, ca și Încredere, sunt inspirate de romanele lui Domenico Starnone – autor care merită tradus în continuare și la noi: mai ales Școala.
Continuarea AICI
