Sunt critică cu modul în care arăt și mă simt străină de corpul meu. Este ca o închisoare în care sunt nevoită să locuiesc pe termen nelimitat. Nu recunosc formele, nu recunosc greutatea și constrângerile care vin odată cu ea, lipsa flexibilității, lipsa agilității.
Imaginea mea mentală despre mine pare să nu se așeze deloc peste imaginea mea fizică. Mă simt scindată. Mintea mea conștiență știe că acest templu, corpul meu, este o binecuvântare: îmi ține oglinda a ceea ce am de vindecat, mă poartă oriunde vreau să zbor, este portul celor mai creative idei și ale acestei minți extraordinare, este ajutorul meu de nădejde în pofida nenumăratelor momente când eu l-am trădat și nu i-am fost alături, în care m-am dezis de el și am aplecat urechea la judecăți de doi lei ale unui mental colectiv care taie aripi, care etichetează și așază oameni în cutii meschine.
Eterna luptă cu kilogramele
Îi privesc pe cei care îmi dau sfaturi de slăbit (pe care nu le cer) cu un soi de amărăciune combinată cu frustrare. Știu cum par în ochii lor: leneșă și neștiutoare. Doar că sunt tehnician nutriționist și am lucrat cu oameni care erau ca mine acum. Știu tot ce este de făcut ca să pierzi niște kilograme.
Mi-am făcut meniuri, am inventat rețete, știu toate trucurile, dar nu mai am stare de ele. E ceva mai profund. Am învățat că această rezistență a corpului meu, nevoia lui de a deveni mai mare are niște rădăcini puternice și, cum unicul lui scop este să mă țină în viață, acum construiește ziduri de apărare în jurul meu.
Mă protejează de durerea unui avort pe care nu l-am vrut, de greutatea deciziei de a renunța la viața în doi, de a îmi căuta, din nou, o casă unde să locuiesc cu copilul meu, de provocarea de a începe o nouă carieră. Mă apără, cu toate kilogramele astea în plus, de nevoia de a accepta că mama mea, încă atât de tânără, a plecat dintre noi într-o clipită. Mă apără de gândul că nu știu, încă, să primesc un alt bărbat în viața mea.
Pacea vine doar după război
În toate aceste încercări în care reacția minții mele a fost să-mi înghețe emoțiile, reacția corpului meu a fost una de apărare: „Sunt aici pentru tine, draga mea! Te susțin! ”. Acum mulți ani, după o suferință profundă, mi-am promis că nu mă voi mai lăsa rănită și, de atunci, mi-am tot construit mecanisme de apărare. Doar că mintea mea le-a dibuit pe toate și nu se mai lasă păcălită.
Spre marea mea surprindere, recent, am reînceput să îmi cumpăr haine. Timp de doi ani, am mers pe principiul: „Nu îmi cumpăr multe haine acum, pentru că nu am de gând să stau prea mult cu aceste kilograme.”
Anul trecut, mi-am dorit atât de mult să mă bucur de frumusețea peisajului islandez, încât mi-am cumpărat un costum de baie și am fost la Laguna albastră. Iubirea pentru natură, dorința de a fi alături de prietenele mele, de a savura pitorescul fără egal al Islandei au fost mai puternice decât disconfortul de a fi într-un corp care îmi părea străin. Mi-am dat voie să dau la o parte eticheta pe care scria GRASĂ și să fiu doar spirit, bucurie, o ființă care savurează frumusețile vieții.
Drumul de la duș la vestiar a fost o mică Golgota. Orice trup suplu care trecea în prosop pe lângă mine mă făcea să pun privirea în pământ. Cu toate acestea, am reușit să mă descătușez de aceste lanțuri mentale care îmi spuneau că sunt dizgrațioasă, că nu este loc acolo pentru corpul meu... Și, Doamne, câtă bucurie am putut să adun în sufletul meu în acea zi! Mi-am făcut curaj să pozez la cascada cu apă termală, să pozez în sirenă, să râd în hohote și să mă bucur de acea zi.
Mi-am pus vocea critică din cap pe pauză, iar recompensa a fost uriașă.
După acea zi, tot ce mi-am amintit a fost bucuria de a fi vizitat un uimitor spa creat de natură, pe malul Atlanticului, de a fi savurat un cocktail alături de femei frumoase și de cât de norocoasă sunt că am avut privilegiul să ajung în această țară binecuvântată.
Vocile critice tac greu
Port în mine propaganda împotriva kilogramelor de când eram copil. Am fost crescută cu porții de adult și forțată să mănânc tot. Justificarea adulților era că m-am născut micuță, cu 2.800 gr. Port în mine manifestul luptei împotriva kilogramelor și amprenta mentalului colectiv care spune că a avea mai multe kilograme e greșit. Dar mai port în mine o creativitate infinită, blândețe, iubire pentru oameni, dorința de a dărui din preaplinul meu, umor și iubire. O iubire timidă, pe care încep să o manifest tot mai des și față de mine.
O iubire reală în care înțeleg cu toată ființa mea că eu nu sunt un număr de kilograme... că eu sunt un spirit liber, care are de învățat propriile lecții. Înțeleg și accept că am făcut la nivel de inconștient tot ce am putut mai bine ca să supraviețuiesc în condiții de adversitate. Și mai știu că, între timp, am învățat și că pot să îmi ofer mai mult: mai mult timp să îmi gătesc sănătos, mai mult timp să fiu atentă la nevoile mele reale, mai mult timp să mă hrănesc când corpul meu o cere, nu când mintea vrea să îmi amorțească durerile sau fricile. Mai mult curaj să fiu vulnerabilă și să mă dezvălui lumii așa, imperfectă. Nu este ușor, dar fiecare pas înainte mă face să mă simt mai puternică și mai liberă.
Foto: Freepik, arhiva personală
