În ultimii ani, conversațiile mele cu oamenii s-au restrâns la câteva subiecte, în marea lor majoritate legate de plante. Și cel mai popular subiect dintre toate este fix cel din titlu. De obicei, conversația cu omul din fața mea începe cu afirmația lui, plină de amărăciune: „Sunt un ucigaș de plante. Niciuna dintre plantele pe care le-am cumpărat sau le-am primit, de-a lungul anilor, nu a rezistat, toate s-au uscat. Inclusiv cactușii.”
Iar eu îi răspund că afirmația lui este greșită și îi explic de ce.
Pentru că rareori o plantă moare din cauza omului care o îngrijește, de cele mai multe ori moare pentru că a venit deja bolnavă de la magazin sau pentru că nimeni nu îi explică omului ce ar trebui să facă, astfel încât planta lui să crească fericită.
De ce mor plantele
De exemplu, sunt foarte puțini comercianți pe piață care îți explică cum să uzi o plantă, ce tip de lumină (directă, indirectă, semi-umbră, umbră) îi place, ce umiditate a aerului preferă, ce tip de substrat etc. Sau pentru că majoritatea plantelor achiziționate din magazine sunt plantate într-un substrat potrivit pentru condițiile de seră în care sunt crescute și că acesta trebuie schimbat conform cu noile condiții de mediu indoor din țara România.
Rezultatul este, de cele mai multe ori, unul nefericit. Planta moare, omul se simte vinovat și își zice că treaba asta cu plantele nu e pentru el. Și rămâne cu ofu’ că i-ar plăcea și lui să aibă niște plante în casă, dar mai bine nu, că uite, le ucide și e păcat de ele.
În majoritatea covârșitoare a cazurilor în care port această conversație, oamenii din față mea se regăsesc în ce le povestesc. Și mă întreabă cu ochii plini de speranță: „Există totuși niște plante mai rezistente? Pe care să am o șansă reală să le țin în viață?”
Plante (aproape) imposibil de ucis
Asta, prieteni, ne aduce la subiectul articolului de azi 😊. Căci da, există o mulțime de plante cam la fel de greu de ucis precum John McLane (personajul interpretat de Bruce Willis în celebra franciză de filme Die Hard, hai că trebuie să recunoașteți că am fost isteață foc cu analogia asta😊). Notez mai jos cinci dintre ele, cu mențiunea că atunci când am făcut această selecție am avut în vedere două criterii:
• să fie niște plante populare, pe care le găsiți în majoritatea magazinelor
• să aibă un preț decent, adică să nu trebuiască să vă vindeți un rinichi pentru două frunze.
1. Monstera deliciosa
Personal, nu cred să existe cineva pe lumea asta care să fi văzut de aproape și să nu se fi minunat, măcar o dată în viață, în fața unei Monstera deliciosa.
Originară din Guatemala, Golful Mexic, Mexic de Sud-Est și Mexicul de Sud-Vest, a ajuns în toate zonele lumii (crescută outdoor în zonele cu climă tropicală // sub-tropicală și indoor în zonele cu climă temperată) pentru că este una dintre cele mai populare specii din lume, taman datorită aspectului său spectaculos și a ușurinței de îngrijit, deopotrivă.
Parte a marii familii Araceae, Monstera deliciosa este o plantă epifită (adică dezvoltă rădăcini aeriene, cu ajutorul cărora se prinde de scoarța copacilor pe lângă care se află, crescând în simbioză) lângă care nu te plictisești niciodată, deoarece se află într-o continuă metamorfoză. La exemplarele juvenile, frunzele au formă unei inimi și dimensiuni relativ mici (20-30cm), urmând ca pe măsură ce se maturizează să crească din ce în ce mai mari și să dezvolte pinatifide (niște crestături care îi dau aspectul unei palme cu multe degete) și fenestrații (adică niște găuri, mai pe românește). Astfel, la maturitate, frunzele pot ajunge și chiar depăși 1m în diametru, de unde și numele Monstera😊 Iar „deliciosa” vine de la fructele comestibile, care (din câte am citit, că de gustat încă n-am gustat, dar sper să nu mor până nu mă murdăresc și eu pe la gură de nițel fruct d- ăsta) au gust delicios, o combinație de banană și ananas.
Are nevoi de îngrijiri minime, respectiv:
• un substrat aerat, compus din păr de nucă de cocos, perlit, bucăți de scoarță de diverse mărimi și sphagnum moss, pe care îl găsiți la magazinele de specialitate (sau vi-l puteți pregăti voi, achiziționând separat elementele enumerate mai sus, de la aceleași magazine),
• lumina indirectă din plin, adică în dreptul unei ferestre orientată spre Est, sau la o distanță minimă de 1.5m - 2m de ferestrele orientate spre Sud sau Vest,
• *apă doar când primii doi centimetri de substrat de la suprafață s-au uscat,
• pe măsură ce crește va avea nevoie de un stâlp îmbrăcat în păr de nucă de cocos, pentru susținere.
În poza de mai sus e un exemplar matur, eu apar doar pe post de unitate de măsură:
2. Zamioculcas zamiifolia
Cunoscută popular sub denumirea ZZ plant, este o specie cu adevărat greu de ucis. Practic poți să-i dai prea multă sau prea puțină apă, prea multă sau prea puțină lumină, poți să uiți de ea chiar și o lună fără probleme, e o supraviețuitoare. Ceea ce e posibil datorită capacității sale crescute de a păstra un conținut mare de apă în țesut (91% în frunze și 95% in petioli).
În poza de sus, vedeți o Zamioculcas zamiifolia 'Zenzi' (o specie mai mică și mai compactă decât specia botanică)
Originară din Kenya, KwaZulu-Natal, Malawi, Mozambique, Tanzania, Zimbabwe, s-a adaptat cu succes în mediul indoor, fie că vorbim despre clădiri de birouri, restaurante / baruri / cafenele sau de apartamente / case și a devenit o specie foarte populară atât datorită nevoilor minime de îngrijire, cât și aspectului său definit de frunze lucioase, de culoare verde smarald, ale căror limburi sunt dispuse de o parte și de alta a pețiolului, acesta din urmă putând atinge lungimi impresionante, de aproximativ 1m, chiar și la exemplarele mature, crescute indoor.
Fiind tot o specie care face parte din familia Araceae, nevoile ei pentru a se putea dezvolta armonios sunt similare cu cele ale Monsterei deliciosa, respectiv un substrat aerat, lumină indirectă din plin și *udare după ce s-au uscat primii 2cm de substrat, la suprafață.
Și pentru că mai mult că sigur ați văzut până acum o mulțime de exemplare clasice (Zamioculcas zamiifolia), vă las mai jos o poză cu o spectaculoasă Zamioculcas zamiifolia ‘Raven’ (caracterizată de frunze închise la culoare, aproape negre, de unde și denumirea).
3. Epipremnum aureum
Cunoscut sub denumirea populară de Golden Pothos (ceea ce îmi aduce aminte să las aici scris că cel mai bine e să știți denumirile științifice ale plantelor, deoarece cele populare vă pot conduce pe căi greșite; de exemplu există un gen de plante denumit Pothos, dar care n-are nici o legătură cu Epipremnum), îl găsiți în absolut toate magazinele care comercializează (și) plante, de la cele specializate până la marii retaileri de home&deco / bricolaj.
Nativă în Society Islands (un arhipelag în Sudul Oceanului Pacific), mai exact pe insula Mo’orea, este o specie (tot parte a familiei Araceae) foarte ieftină și foarte populară în întreaga lume, datorită nevoilor minime de îngrijire, dar și aspectului caracterizat de liane lungi, îmbrăcate în frunze în formă de inimă, verde lucios cu inserții galbene. În mediul lor natural frunzele exemplarelor mature de Epipremnum aureum dezvoltă pinatifide, dar asta se întâmplă rar în spațiile indoor, în special din cauza umidității scăzute versus clima tropicală. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că asta vă permite să fiți creativi în modul lor de creștere, adică fie le montați un stâlp de susținere, de care se vor prinde cu rădăcinile aeriene, fie le lăsați pe modelul „plantă curgătoare”, caz în care, atunci când ajung la lungimi impresionante, le puteți întinde și prinde pe tavan / pereți.
La capitolul „îngrijire” se aplică perfect aceleași sfaturi detaliate la Monstera deliciosa, nu le mai reiau, să nu mă repet.
4. Philodendron hederaceum var. hederaceum
Cunoscut sub denumirea Philodendron micans sau „Velvet Philodendron”, este o subspecie nativă din Mexic, absolut spectaculoasă datorită foliajului catifelat, de culoare maro deschis la frunzele juvenile, ce devin verde cu irizații maro închis, pe măsură ce planta se maturizează.
Fiind tot o specie epifită din familia Araceae, se comportă și are aceleași nevoi de ingrijrire ca predecesorii său, Epipremnum aureum sau Monstera deliciosa . Nu mai reiau sfaturile, pentru că acest articol ar fi trebuit să aibă 700 de cuvinte și tocmai ce trec de ceva mai mult decât dublul lor, dar vă las o poză mai jos, să vedeți că nu exagerez deloc cu epitetele.
5. Rhaphidophora tetrasperma
Și ultima, dar nu cea de pe urmă, Rhaphidophora tetrasperma, cunoscută și sub denumirea de Monstera minima (ce vă ziceam mai sus despre denumirile populare, că pot fi înșelătoare, Monstera și Rhaphidophora sunt două genuri diferite, chiar dacă ambele fac parte din aceeași familie mare Araceae), este o specie epifită, nativă în Thailanda și în Malaezia (sau Malaysia, cum se cheamă mai nou), care la fel că verișoara ei - Monstera deliciosa (de unde și denumirea populară) - dezvoltă frunze juvenile în formă de inimă, urmând ca pe măsură ce se maturizează planta, să apară și frunze pinatifide.
Spre deosebire de ruda ei cu nume de monstru, frunzele sale rămân la dimensiuni relativ reduse, tulpina putând fi ajutată de un stâlp de susținere sau lăsată liberă, pe model „plantă curgătoare”.
În ceea ce privește sfaturile de îngrijire, ele sunt aceleași de mai sus, dar pentru că am ajuns la finalul articolului fără să-l transform într-o nuvelă, îmi permit luxul de a le recapitula aici, respectiv: substrat aerat, lumina indirectă și *udare după ce s-au uscat primii 2cm de substrat de la suprafață.
Nu am niște fotografii bune cu Rhaphidophora tetrasperma, dar vă las mai jos o poză cu varianta ei variegată (care-i de vreo 5-6 ori mai scumpă decât cea clasică, dar își merită fiecare bănuț, la cât de frumoasă și de rară este).
Cum verificăm umiditatea solului
*Pentru a verifica gradul de umiditate a substratului, degetul înfipt în ghiveci la o adâncime de 2 cm este cel mai bun aparat de măsurare a umidității solului. Astfel, dacă simțiți substratul ud, țineți stropitorea departe de el una-două zile și dacă îl simțiți uscat, udați-l.
Când vorbim despre udat, trebuie să avem în vedere ghiveciul în care este plantată planta, precum și cantitatea de substrat și gradul lui de aerare. Adică nu turnăm un litru de apă într-un ghiveci cu diametru și înălțime de 12 cm, pentru că înecăm rădăcinile plantei. Cel mai bine este să aruncăm excesul de apă din vasul colector, la jumătate de oră de la udare. Ceea ce mă duce cu gândul la faptul că nu pot încheia fără să notez aici o regulă de aur: niciodată plantele nu trebuie plantate direct în masca de ceramică / ciment / metal / plastic, pentru că apa turnată în exces trebuie să se dreneze undeva, în caz contrar rădăcinile vor bălti în ea, ceea ce e drumul cel mai sigur către putrezirea lor și moartea plantei, în final.
Sper că acest articol v-a mai deslușit din misterele plantelor și că v-a dat un boost de încredere în propriile forțe, așa că nu-mi rămâne decât să vă urez succes la plantarit!
Foto: Green Mirrors, Freepik
