De când mă știu, nu am trăit vremuri în care lucrurile să fie mai puțin previzibile decât în acest moment.
Revoluția din '89 n-o pun la socoteală, pentru că eram încă suficient de copil ca să nu mă sperie/încânte schimbarea. N-am perceput-o ca pe cutremurul social și economic ce-a fost, ci ca pe o întâmplare ieșită din comun și aveam să înțeleg mai bine ce se întâmplase atunci mulți ani mai târziu.
La maturitate, am trecut prin două crize financiare la nivel global, așa că știu cum e și să n-ai presiuni financiare, și să-ți calculezi banii la limită. Criza din 2008 m-a prins cu un copil de nici doi ani, dar am făcut față și apoi lucrurile s-au mai îmbunat.
Cine s-ar fi gândit că, după colțul realității care părea să se reașeze pe un făgaș controlabil, urma o pandemie? Și apoi un război mult prea aproape ca să-l mai poți considera „încă o știre din lume”? Creierul nostru funcționează pe principiul proximității: ceea ce e aproape e mai important decât ceea ce e departe.
De exemplu:
Se dă un orășel. La știri, aflăm că undeva, departe în lume, izbucnește un război sângeros. În același buletin de știri, aflăm că un copil s-a rănit la locul de joacă din parcul orașului, din cauza toboganului stricat.
Care știre este, oare, mai importantă pentru comunitatea din acel orășel?
În război, mor zeci, poate sute de oameni. Copilul e dus la spital, tratat și se va face bine.
Și totuși, știrea cea mai importantă e știrea cu copilul. Pentru că intră în joc principiul proximității, al consecințelor directe cu care locuitorii se pot confrunta (toboganul, siguranța copiilor, dezinteresul autorităților locale, nevoia de acțiune imediată).
Noi am prins și un război care ne suflă-n ceafă. Am mai prins și niște alegeri de care, deși ne desparte un ocean, fac valuri care ajung și la noi. Toate acestea demonstrează că, deși principiul proximității este unul natural, nu ar trebui să omitem ceea ce se petrece în afara lui. Pentru că, de fapt, totul contează.
Trecuți fiind prin ciur și sită, știu că vom răzbi, așa cum am răzbit și până acum. Însă ce facem cu copiii noștri? Pe ei ce-i așteaptă? Pentru ce-i pregătim? Cum va arăta lumea lor, luând în calcul toate aceste coordonate noi, inclusiv cele pe care încă nu le înțelegem?
Tehnologizare grăbită, Inteligență Artificială până cine știe unde, globalizare vs. granițe închise, meserii care dispar, meserii care apar. Vechi repere șterse cu radiera, un viitor dificil de intuit, senzația că se schimbă ceva radical, fără să știi exact ce anume și în ce direcție.
Istoria se repetă, dar ăsta nu e neapărat un lucru care să ne liniștească pentru că depinde în ce moment istoric ne aflăm și care buclă repetitivă urmează. Să fie una de creștere și pace? Sau o buclă de tumult social și economic? Un salt spre viitor sau o recădere în trecut?
Cum va arăta lumea copiilor noștri?
Tot ce putem controla real e prezentul nostru. La rândul lui, acesta va influența viitorul lor. Iar din papucii de părinți, iată ce daruri le putem face copiilor noștri:
- să investim în educație. Un copil educat, pregătit să se bazeze pe sine, dar și să colaboreze, va face față lumii din care face parte. Educație nu înseamnă doar mers la școală și/sau meditații. Educație înseamnă și pregătirea pentru o meserie, de exemplu. Nu cred că vom trăi etern într-o lume a diplomelor goale de sens. E posibil ca tocmai aceste diplome goale de sens să fie parte a problemelor de identitate cu care ne confruntăm azi. Este nevoie să reînvățăm respectul atât pentru studiu, cât și pentru școlile de meserii.
- să le protejăm sănătatea emoțională. Rădăcinile puternice cresc copii rezilienți. Stabilitatea unui „acasă” în care crești liniștit rămâne cu tine o viață întreagă. Indiferent ce se întâmplă în lumea mare, noi toți avem nevoie de o lume mai mică și mai ușor de îmblânzit. Vorbiți cu copiii, aflați ce cred ei despre lume, ce îi sperie, ce îi atrage, ce îi motivează. Dați-le voie să aibă opinii și să nu fie de acord cu voi. Învățați-i să aibă un cuvânt de spus și să țină cu dinții de visurile lor. Asta îi va face puternici.
- să îi învățăm gândirea critică. Asta înseamnă să alegi cu grijă ce crezi și ce nu crezi. Să cauți surse de încredere, să te întrebi ce substrat poate să aibă o informație. Porniți de la ceva simplu: de exemplu, când un coleg spune că profesoara de la ultima oră nu va veni la clasă, ce faci? Îți iei ghiozdanul și pleci sau mai întrebi doi colegi? Ce alți doi colegi mai întrebi? Pe cei care au deja o grămadă de absențe sau pe cei care nu prea au absențe? În era informației din online, e esențial să cernem adevărul de minciună și realitatea de manipulare!
- să avem așteptări. Este sănătos să avem așteptări de la copiii noștri și asta nu înseamnă că le punem în cârcă ambițiile noastre. Dar, odată ce își setează un obiectiv, este de datoria noastră să-i sprijinim când se poticnesc și să-i tragem de mânecă atunci când se opresc. Să-i învățăm să fie punctuali, să aibă cuvânt de onoare, să ceară, dar să și ofere respect, să ajute în casă, să aibă responsabilități potrivite vârstei și să știe cum să se comporte în lume.
- să ținem pasul cu timpurile. Copiii noștri butonează telefonul mai repede decât noi și au digitalizarea în ADN. O fi bine, o fi rău? Doar timpul o va spune. Cert e că devine tot mai greu să ne apropiem de ei doar cu romanele lui Sadoveanu în mână. În loc să stăm debusolați pe prispa lui „pe vremea mea...”, hai să vedem cum putem crea o punte între noi, „analogii” și ei, „digitalii”. Și știți ce avem în comun? Nevoia să fim auziți, înțeleși și iubiți.
„Pe vremea mea” ține doar dacă are loc în poveste și „acum, pe vremea ta”.
Aflați ce urmăresc pe internet, ce îi amuză/enervează la școală, ce jocuri joacă, ce le influențează mintea. Cu asta vor rămâne: relația cu noi, ca model pentru relațiile lor viitoare și cu educația pe care le-o oferim ca bază pentru o viață demnă. Acestea vor conta în orice posibilă variantă de viitor.
Foto: Freepik
