Ani la rând, m-am obișnuit să fiu stâlpul care ține lumea în picioare, să creez strategii și să susțin proiecte care păreau fără nicio șansă de finalizare. Ani la rând, am crezut că fără mine totul s-ar prăbuși. Mi-ar fi plăcut ca, la rândul meu, să am o persoană ca mine în spatele meu – cineva care să mă sprijine, să mă încurajeze și să îmi preia din greutăți.
În adversitate, am învățat în timp să mă bazez doar pe mine și să merg mai departe indiferent de obstacole.
Dar în ultima lună, viața m-a pus în fața unei încercări neașteptate: pierderea vocii pentru o perioadă îndelungată. Dincolo de aspectul fizic, această lipsă mi-a adus un copleșitor sentiment de neputință, ca și cum o parte esențială din mine lipsea. M-am simțit deconectată de la identitatea mea, de parcă libertatea mea de exprimare – un simbol atât de puternic al sinelui meu – fusese înlăturată.
Mesajul tăcut al bolilor
Conform „Marelui Dicționar al Bolilor și Afecțiunilor” de Jacques Martel, afecțiunile gâtului, cum ar fi laringita sau bronșita, pot reflecta conflicte interioare legate de exprimare și comunicare. Laringita, care duce la pierderea temporară a vocii, este adesea asociată cu dificultatea de a spune ce simțim cu adevărat sau cu teama de a fi judecați.
Bronșita, în schimb, poate semnala tensiuni în relațiile interpersonale sau un mediu perceput ca ostil. Într-un context spiritual, aceste afecțiuni sunt privite ca oportunități de introspecție, invitându-ne să explorăm alte modalități de a ne exprima și de a ne reconecta cu sinele. Mi-a fost astfel ușor să recunosc niște realități cu care mă confruntam de câteva luni și pentru care parcă nu găseam încă cea mai bună soluție.
Această experiență m-a făcut să reflectez asupra rolului vocii mele, nu doar ca instrument de comunicare, ci și ca simbol al libertății mele de a fi. Însă, în mod surprinzător, pierderea ei m-a făcut să descopăr un alt adevăr esențial: că felul meu de a fi și iubirea pe care o ofer lumii au atras în jurul meu suflete de nădejde – oameni bine pregătiți, frumoși sufletește, de o încredere absolută.
Rețeaua umană de sprijin
Iată-mă deci, în mijlocul unui proiect mare, greu, cel pe care mi-l doream de multă vreme, iar eu, cu instrumentul meu cel mai de preț, vocea, defect. Cu multe activități de desfășurat, conferințe, seminare, momente în care vocea mea devenea o orchestră de care eram nespus de mândră.
Și, de la o săptămână la alta, nu am văzut nicio ameliorare. Mă apropiam de un final care se dorea apoteotic și nu mă recomandau nici vocea, nici talentul.
Spre surprinderea mea, colaboratorii mei, oamenii de la care nu aveam nicio așteptare, s-au adunat spontan în jurul meu, în aceste momente dificile. Fără să le cer, au construit un zid de apărare, m-au protejat și mi-au oferit sprijinul lor, iar proiectul meu s-a terminat cu brio, a fost mai mult decât puteam spera.
Acești oameni mi-au demonstrat că solidaritatea nu este doar un cuvânt frumos, ci o forță reală care ne ajută să traversăm momentele de cumpănă.
Proiectul meu era pe mâini bune, eu sunt pe mâini bune.
Am realizat că iubirea și empatia – în manifestarea lor cea mai autentică, atrag reacții similare. Când semeni bucurie, respect și încredere, culegi sprijin, admirație și ajutor la nevoie. Acești oameni mi-au arătat că, deși vocea mea fizică lipsea, vocea mea interioară rămânea intactă. Mi-au oferit forța de a continua și m-au ajutat să înțeleg că adevărata putere constă în conexiunile umane autentice.
Această experiență mi-a demonstrat că pierderea vocii poate fi mai mult decât o provocare fizică – poate fi o oportunitate de a redescoperi forța comunității și puterea lui „împreună.” Când suntem conectați cu cei din jur și ne susținem reciproc, putem depăși orice obstacol.
Încă asimilez faptul că vocea fizică este doar o parte din ceea ce sunt, dar îmi este tot mai clar că vocea interioară – adevărata expresie a sinelui – mă poate ghida chiar și în tăcere. Iar pentru solidaritatea pe care am primit-o zilele acestea, pentru lecțiile pe care le-am învățat, voi rămâne mereu recunoscătoare.
Foto: Freepik
