Reni blajini, huski care trag cu mare viteză sănii încărcate de călători, igluuri scălâmbe făcute de străinii care vin să experimenteze viața în ținuturile lungilor ierni polare, snowmobile rapide și sofisticate, sami în haine albastre și cu căciuli de vulpi polare fac parte din peisajul kirunez din zilele noastre.
Dar n-a fost așa dintotdeauna asa. La sfârșit de secol 19, părea că e ținutul nimănui. Ceva sami de nord, cu turmele de reni, treceau în migrațiile lor continue pe la poalele muntelui Kiirunavaara, cel plin de fier. Locul n-avea nici nume, nici oameni, până când statul suedez nu l-a trimis aici pe funcționarul lui, Johan Olof Hjalmar Lundbohm. De altfel, acesta i-a dat un nume, a deschis o mină și a adus aici muncitori din toată țara. Erau timpuri sumbre, chiar și-n Suedia, nu numai de la întunericul lunilor reci, ci și de la condițiile grele de muncă. Numai că domnul Lundbohm, angajat al statului, avea alte planuri decât să facă un oraș mineresc, cu bărbați, baruri în care aceștia să-și piardă mințile și bordeluri unde să-și cheltuiască banii. A adus cei mai buni arhitecți suedezi să facă cele mai moderne case cu putință, de invidiat și pentru mai sofisticații locuitori din Stockholm. I-a îndemnat pe bărbați să vină cu familiile. A construit în mijlocul orașului o biserică inspirată de corturile lapone, a făcut școală și spital și-a invitat muzicieni și actori să distreze populația. Fiecare ban care a ieșit din mină s-a investit în comunitate, ba chiar propriul lui salariu, cel mai mare plătit vreodată de statul suedez unui funcționar public, a fost investit în expoziții de pictură, baluri, ceaiuri dansante și burse pentru copiii kirunezi ca ei să ajungă la universitățile din sud. A interzis în oraș jocurile de noroc, prostituția și alcoolul și nimeni n-a protestat, deși toată lumea știa că el bea în fiecare seară un deget de coniac.
Când acest funcționar public a ieșit la pensie, Kiruna era un oraș prosper, bine organizat, gata să supraviețuiască timpurilor, iar domnul Lundbohm a plecat la Stockholm să-și trăiască ultimii ani. Când a murit, trupul său a fost adus la Kiruna, locul pe care l-a clădit de la zero și ziua înmormântării lui a fost singura din istorie când marea mină de fier a orașului a fost închisă.
Astăzi, kirunezii scot fier din măruntaiele pământului și studiază, într-un institut de elită, zborurile spațiale. În casa, acum muzeu, a domnului Lundbohm paharul de pe biroul lui are veșnic un deget de coniac în el. Pentru că, de fapt, spiritul vrednicului slujbaș al statului nu a părăsit Kiruna niciodată.
