„Paradisuri pierdute” inaugurează ciclul romanesc „Străbătând secolele“. Volumul a apărut la Editura Humanitas, în traducerea lui Doru Mareș, în seria de autor dedicată scriitorului. Am avut privilegiul să port o conversație cu Eric-Emmanuel Schmitt, care mi-a creat senzația că vorbele sale rostite se aștern singure, îmblânzite, pe o hârtie invizibilă.
Ruxandra Rusan: „Paradisuri pierdute” este primul volum pe care mama dumneavoastră, personajul tulburătorului „Jurnal al unei iubiri pierdute”, nu-l poate citi, ați spus. Vă pot solicita un exercițiu de imaginație? Ce ar fi spus mama dumneavoastră, cu ocazia lansării unui proiect la care visați de 30 de ani?
Eric-Emmanuel Schmitt: Într-adevăr, cred că am început să scriu tocmai pentru că mama mea a murit și mi-am dat seama cât de scurtă e viața și că, poate, nici eu nu voi mai avea destul timp la dispoziție. Moartea ei a servit ca un fel de catalizator pentru a mă consacra total acestui proiect la care am visat de la vârsta de 25 de ani. Știu, desigur, că ea nu va ajunge să citească această carte, dar am scris fiecare pagină gândindu-mă la ea, am lucrat la fraze așa cum îi plăcea ei să lucrez. Era o ființă fină, o muziciană interesată de literatură, care a rămas în gândul meu și care mă va însoți prin căldură și emoție. Era o cititoare exigentă, însă mereu iubitoare.
După „Jurnalul unei iubiri pierdute”, o foaie de parcurs a doliului, ne oferiți acum spre lectură „Paradisuri pierdute”. Găsesc însă aceste pierderi pe care le consemnați sub semnul dorinței de a recupera ceva. Ca în „Jurnal”, vedem facerea, dar și refacerea lumii. Cum menținem în viață ce am pierdut?
Arta, literatura și poezia pot să recupereze aceste paradisuri pierdute. Niciun paradis nu este complet pierdut, pentru că există întotdeauna memoria și imaginația. Este vorba despre o perioadă de acum 8000 de ani, când strămoșii noștri, puțini la număr, trăiau într-o natură bogată, fiind, de fapt, niște animale printre alte animale, pe un pământ pe care duceau o existență umilă. Exact acest lucru l-am pierdut azi, când ne credem stăpânii pământului. Ideea e să ne regăsim sensibilitatea în raportul cu lumea. Acea parte animistă a sufletului de copil, când credem în forța trunchiurilor de arbori, în energia pâraielor, când avem o teamă față de lume.
Răspunsul dumneavoastră îmi amintește de fiul meu, care mi-a mărturisit că și-a dat seama că nu se mai simte copil atunci când a uitat să mai privească gâze. Poate literatura reanima inocența pe care o pierdem, la un moment dat?
Literatura ne poate reda uimirea, încântarea față de lume. Toate formele de artă dau o formă de igienă vieții. Dacă privim o pictură cu o lămâie, e ca și cum am vedea o lămâie pentru prima dată. Arta recreează prospețimea percepției, ne dă senzația aceea a „primei dăți”. Arta ține la distanță oboseala, uzura, sentimentul că știm, deja, tot, că nu mai e nimic de descoperit.
Pe lângă „Paradisuri pierdute”, lansați în România și splendida carte pentru copii „Pisoiul care se temea de orice”, din alt ciclu, „Poveștile bufniței”. Cine vă spunea, în realitate, cele mai frumoase povești?
Sora mea, Florence, e cu cinci ani mai mare decât mine. Ea îmi citea povești. Adoram momentele când eram în brațele ei și o ascultam. Odată, a citit ceva greșit și am corectat-o. M-a privit uimită: „Cum, tu știi să citești?!” Am răspuns afirmativ, iar din acel moment a refuzat să-mi mai citească. Evident, părinții mei au fost încântați că știu să citesc la o vârstă fragedă, dar pentru sora mea, acel moment a fost ca o trădare. În consecință, am început să citesc de unul singur. Îmi plăceau mult poveștile și eram, într-un fel, ca acel filozof care caută filozofia. Poveștile au un sens, vorbesc despre ceva ce contează, despre ce e bun și rău.
Dacă ați putea alege trei emoții ca să salvați lumea, care ar fi?
Uimirea, admirația și tandrețea.
Sunteți extrem de cunoscut în România, după cum și dumneavoastră ați ajuns să ne cunoașteți binișor. Ce parte din România ar fi de luat în viitoarele dumneavoastră apariții literare?
În „Străbătând secolele”, în al doilea volum, „La Porte du Ciel”, care încă nu a fost tradus în limba română, există un element care se petrece în România, acum 4000 de ani. Vor mai fi și altele, dar încă nu vă spun care, vreau să fie o surpriză.
Sunteți un scriitor intimidant de prolific, care a început un magnum opus ce trebuie dus la bun sfârșit. În cât timp ați scris „Paradisuri pierdute”? Ne puteți descrie o zi de muncă din acest interval?
Acesta reprezintă rezultatul unei reflecții de 25 de ani și a 8 luni de scris. Când scriu o carte, este ca și cum aș da viață unui copil. Tot ceea ce mi se întâmplă îl hrănește, contribuie la crearea acestei noi ființe și când totul este gata, cartea se naște, apare. De când am început să scriu „Străbătând secolele”, mi-am impus o disciplină strictă. Încep la ora 9 dimineața și continui până la 8 seara.
Ce sentiment vă încearcă atunci când încheiați o carte?
Acel sentiment de „baby blues”, pe care mamele îl știu atât de bine. Sunt epuizat, îngrijorat pentru sănătatea „bebelușului” meu, curios ce vor crede oamenii despre el, vreau să-l văd crescând, mergând și mâncând singur, fără să aibă nevoie să-l țin de mână. Este un moment de mare fragilitate.
Ce semnificație au, pentru dumneavoastră, distincțiile literare?
Sunt unul dintre cei zece jurați ai premiului literar Goncourt și cred că este o activitate foarte importantă. Premiile literare îi pun în valoare pe acei autori ale căror scrieri au mai multă carismă decât ei înșiși. Sunt unii autori care nu au nevoie de premii pentru că se bazează pe propria personalitate și strălucire. Însă pentru alții, mai puțin carismatici, premiul aduce lumina asupra cărții. Personal, am avut succes imediat după ce am fost publicat, am primit și multe premii, dar cred că personalitatea mea mi-ar permite să trăiesc și fără ele. Nu toată lumea este așa, însă, de aceea îmi fac treaba de jurat cu multă grijă și conștiinciozitate.
Care e locul dumneavoastră favorit de pe lume?
Acasă la mine. Locuiesc la țară, într-un mic castel din secolul al XVII-lea, cu turn și o grădină imensă. Ador să mă ocup de ea pentru că iubesc florile, copacii, natura și pentru că pot să scriu acolo. Înainte de a mă stabili aici, eram nomad. Mă tot mutam și credeam că așa va fi mereu. Când am ajuns în acest spațiu, mi-am dat seama că e locul în care trebuie să rămân. De altfel, cățelușa mea, care e mai inteligentă decât mine și foarte înțeleaptă, a refuzat și ea să plece. Avea dreptate. E o casă mare, unde îmi pot primi familia, prietenii și în care am loc să mă retrag când vreau să lucrez.
Domnule Schmitt, pentru că lucrez la Magic FM, ce e magic în viața dumneavoastră acum?
Pentru mine, să fiu în viață este un miracol care mă uimește și mă face să mă simt recunoscător în fiecare zi. Este un freamăt pe care îl simt mereu și care apare și în carte. De exemplu, în momentul în care Noam se trezește. Purul și simplul fapt de a fi în viață este un miracol pe care-l exprim și în cărțile mele. La fel ca toți oamenii, am pierdut ființe dragi și-mi dau seama că să trăim este privilegiul absolut.
Eric-Emmanuel Schmitt continuă seria dedicată copiilor, „Poveștile bufniței”, cu volumul „Pisoiul care se temea de orice”, ilustrată de Barbara Brun. O lectură perfectă pentru a stimula copiii să-și pună întrebări, să caute răspunsuri și să gândească cu mintea lor.
Foto: Roxana Neacșu
