Am crescut parte în comunism, parte în România buimacă de după Revoluție. Am trăit, pe rând, euforia de după căderea regimului Ceaușescu, deruta, libertatea greu de gestionat, haiducia buticurilor, căderea economică, începutul vindecării. Noi, copiii acelor vremuri, știam și nu știam cine suntem. Reperele erau cei din jur, cărțile, muzica. Voiam și noi adidași, blugi, gumă, suc, să vedem alte țări. Imitam tunsorile din filme sau videoclipuri, dar știam că lucrurile de dincolo de ecran sunt dincolo de ecran.
Aici e provocarea pe care o au de înfruntat copiii noștri: le e tare greu să înțeleagă că lumea în care se trezesc când deschid telefonul e doar o lume de dincolo de ecran. Și își formează identitatea folosind repere mincinoase.
Îmi povestea o prietenă că băiatul ei i-a reproșat că n-au casă cu etaj și lift, cum a văzut pe YouTube la un influencer american pe care-l urmărește. Știu puști și puștoaice care poartă tricouri sau bocanci mai scumpi decât salariul pe o săptămână al părinților lor, care au telefoane mai performante decât ale părinților care muncesc. Și mai știu și că faci acest efort financiar pentru că ți-e greu (sau rușine) să-i tot spui copilului tău „nu se poate”.
De ce eram noi mai ancorați în realitate
Îmi amintesc, de când eram copilă, că ne uitam la Dallas, cu gura căscată. Dar nu-mi amintesc să mă fi revoltat că n-aveam noi înșine fermă, petrol și piscină. Un singur român și-a făcut Dallas la Slobozia, noi, ceilalți, eram OK să ne uităm la serial, de două ori pe săptămână.
Însă copiii noștri stau pe net infinit mai mult decât de două ori pe săptămână și își creează reperele acolo. Navighează între tot felul de povești de succes, precum, până de curând, cea a fraților Tate. Și cum să le explici că nu tot ce zboară se mănâncă? Expunerea constantă și repetată la poveștile pline de sclipici și caroserii cerate vine cu un preț. Nu mă gândesc la bani, sunt cel mai puțin importanți în poveste.
Mă gândesc la criza de identitate pe care copiii noștri, expuși în exces la o realitate paralelă și îndoielnică, o vor avea de gestionat. Când ai senzația că oamenii pe care-i privești sunt prietenii tăi, e dificil să mai ai repere realiste și când ești ditamai adultul.
Uite, de exemplu: pe Instagram, sunt reel-uri cu persoane care fac curățenie prin casele lor. Pe mine mă calmează. Și mă motivează. În cadru apare o mână de femeie în pulover alb, de cașmir, care dă cu spray o suprafață murdară, trei secunde mai târziu apare o lavetă roz și totul e lună. Am decis să curăț și eu cadranul din sticlă al cuptorului. N-a durat un minut, ci vreo 45 de minute. N-am purtat pulover din cașmir și mi-am și rupt o unghie. Pentru că, în realitate, lucrurile merg altfel decât pe Instagram. M-am simțit frustrată și păcălită, deși am o vârstă la care ar trebui să pot judeca mai bine.
Cât de frustrant o fi pentru un copil?
Oare ce se petrece în mintea unui copil sau adolescent care, îmbuibat cu clipe magice de pe net, aterizează înapoi în realitate?
Din casa perfectă, în apartamentul normal.
De la hainele de brand, la realitatea unui buget normal, unde pantofii de 2000 de dolari nu cadrează.
De la sesiuni de unboxing la tema de la mate.
Oare cum se simt ei? Dezamăgiți de ce le putem oferi? Furioși că nu se poate mai mult? Motivați să facă mai bine decât noi? Și dacă, de fapt, pur și simplu nu mai înțeleg cine sunt și cine își doresc să devină?
Cum stabilesc copiii cine sunt?
În primă fază, sunt copiii noștri. Apoi, devin elevii unei clase. Membrii unui grup de prieteni, coechipieri la un sport sau altul. Se definesc în funcție de prieteni, note, haine, muzica pe care o ascultă, filmele la care se uită. Se compară, așa stabilesc cine sunt. Ne place sau nu ne place, cam așa facem și noi, oricât ne-am preface că nu e adevărat și că nu ne comparăm cu nimeni.
Numai că dacă ai un copil care-n loc să se compare cu alți copii, prin parc, se compară cu influencerul preferat, invariabil va simți frustrare. Dacă-n loc să se certe și să se-mpace în pauze, la școală, cu colegii, stă tot cu ochii-n ecran, se va simți teribil de singur când va închide telefonul. Punctele lui de reper, granițele în funcție de care stabilește de unde începe și unde se termină propria persoană n-au nimic în comun cu realitatea, ci cu niște proiecții abracadabrante.
Frustrarea se transformă în furie, tristețe și dezamăgire față de propria persoană.
Asta e marea provocare pentru părinți, azi. Cum ții un copil ancorat în realitatea lui apropiată, când totul pare mai frumos, mai viu, mai colorat și mai bogat în mediul virtual? Cum îi explici că e OK să n-ai casă cu lift și că nu ești un pierde-vară dacă n-ai tricou de mii de euro? Cum faci tu, părintele, să nu dai un salariu pe-un hanorac și să te simți, în continuare, părinte bun?
Ești un părinte bun!
Ajută copilul să trăiască o viață reală. Sprijină-l să fie în preajma altor copii, ascultă-l când e supărat/fericit/entuziast/dezamăgit. Nu-i refuza dorințele care se potrivesc cu stilul vostru de viață. Scoate-l cât mai des în natură, lasă-l să-și invite prietenii în vizită, chiar dacă întorc casa cu susu-n jos. Permite-i să-și rupă treningul la fotbal sau pe role.
Identitatea unui copil se formează treptat. Nu de azi pe mâine și nu definitiv. Se schimbă, se transformă, se construiește, se repară. Contează reperele reale, pertinente, comparația ta cu tine de ieri, cu cei din jurul tău.
Vorbește-i și tu despre visurile tale, explică-i că „viața” de pe Instagram e tot un fel de film de la televizor: se vede doar ce se vrea arătat. Provoacă-l să nu fie un simplu consumator de conținut, să aibă filtre prin care strecoară întâi ce crede. Nu-i interzice accesul la tehnologie, e imposibil să trăiască așa pe termen lung, azi, dar dozează-l în porții digerabile. Dacă se supără și-ți spune că nu înțelegi, ai răbdare: mulțumirea va veni când vei vedea că ai crescut un om echilibrat, prietenos și sociabil.
Pexels: Instagram
