Ca tânăr, încă te descoperi și îți permiți să te distrezi și să greșești. „Dating-ul” nu e o excepție. Am 24 de ani și fac cunoștință cu diferite persoane, ba în viața reală, ba pe internet, deși linia de separare pare de ceva timp să fie din ce în ce mai neclară. Am avut multe experiențe și, din păcate, majoritatea proaste la capitolul „dating”. Dar, oare de ce? Primul meu instinct mă îndeamnă să răspund simplu: trecem prin etape importante și variate la momente diferite, în ritmuri diferite. Cred că asta îngreunează căutarea unei relații la 20-și-ceva de ani, pe lângă problemele obișnuite de care ne lovim în viața amoroasă.
Mulți încă se chinuie să își termine licența, în timp ce alții sunt aruncați în cămăși albastre și devin oameni ai muncii, iar ceilalți încearcă să strângă bani să se mute de acasă. Toate etapele esențiale pentru tineri necesită mult egoism, timp și, de ce să nu vorbim pe șleau, nervi. Nu e de mirare că, pe lângă faptul că încercăm să ne punem pe picioare, nu știm ce vrem de la „dating” și nici nu prea știm cum să navigăm situația asta. Și totuși, pe lângă aceste stadii ale tinereții și naivitate, am mai identificat câteva probleme, în propria experiență, de care m-am tot lovit și care m-au pus pe gânduri.
Feminism vs. Cavalerism
„Femeile moderne sunt independente și nu au nevoie să le plătească bărbatul consumația” sau „E secolul 21, iar nota se face jumi’-juma’”. Sinceră să fiu, mereu mă ofer să îmi plătesc ce am comandat atunci când sunt invitată în oraș, dar apreciez obiceiul tradițional când el se oferă să plătească nota. Pentru că dovedește că e interesat de mine, pentru că arată că apreciază timpul pe care îl aloc din zi pentru întâlnire și chiar și înainte de a ne vedea, pentru pregătiri, și pentru că își asumă faptul că el m-a invitat. Prea des am auzit cum lipsa de cavalerism e scuzată în mod greșit de feminismul înțeles intenționat prost, lucru care denotă lipsă de respect, atât pentru conceptul de feminism, cât și față de timpul și inteligența mea. Cavalerismul e încă o trăsătură de caracter prețioasă.
Am ieșit recent în oraș cu T., un tip pe care nu îl știam foarte bine. Ne-am așezat la masă, iar eu mi-am comandat un ceai. El tot un ceai... Și pizza... Și desert. Nu m-a întrebat dacă doresc să mănânc și eu, dar m-a întrebat, senin, dacă vreau să gust de la el. Am refuzat cât de politicos am reușit, în ciuda lipsei lui de curtoazie. Încercând să își ajusteze scaunul, mi-a răsturnat ceainicul și nu s-a oferit să îmi comande din nou ceaiul. Am cerut nota de plată devreme, întrucât, din motive evidente, voiam să închei întâlnirea cât mai grațios și repede posibil. Atunci m-a întrebat: „Plătim fifty-fifty?”. Am lăsat banii pentru ceaiul pe care mi-l comandasem și am plecat.
Anxietatea
Ca tineri adulți, care trebuie să părem stăpâni pe emoțiile noastre și pe propria viață, deși nu suntem, e câteodată greu să ne mascăm neliniștea. Anxietatea față de relații, întâlniri și cunoașterea oamenilor noi, pare un fenomen din ce în ce mai comun în era digitalizării. Când putem întâlni oameni cu un simplu click și putem vorbi prin mesaje relaxați, întâlnirea față-n față poate fi, pentru unii, o sursă de stres și griji. Din cauza asta, mulți se autosabotează și au frici nerealiste cu privire la „dating”.
L-am întâlnit pe I. într-un club, unde am mers cu niște prietene ca să dansăm. Părea un tip plăcut și îi cunoșteam o parte din prietenii cu care ieșise. Nu locuia în București, dar am făcut schimb de numere de telefon ca să ne vedem săptămâna următoare. Am decis să mergem în același loc, unde în seara aceea era program de karaoke. I. a ajuns la club cu fața dureros de iritată și roșie. Mi-a povestit că, din cauza emoțiilor, a hotărât să scape de barbă cu cremă depilatoare în loc de lamă de ras, să nu se taie pe față. Vizibil rușinat și demoralizat, nu a prea scos multe cuvinte. Întâlnirea s-a încheiat când, chiar în momentul în care începea să se deschidă, a spart din greșeală un pahar. S-a panicat, și-a comandat un taxi și a fugit rapid, cu toate că am încercat să îi explic că se mai întâmplă.
Lipsa de intenție
Aș începe prin a spune că lipsa de intenție denotă lipsă de interes real. Atunci când invităm pe cineva în oraș, e important să ne gândim înainte la scop, un plan și ce i-ar face plăcere persoanei respective să facă. Cu toate că suntem tineri, iar spontaneitatea poate fi începutul unei seri de neuitat, nu cred că aparține de domeniul curtatului. Îmi face plăcere când sunt invitată undeva, la o oră stabilită, cu un plan gândit cu intenție. Mi-am promis că pe viitor voi refuza întâlniri dacă mă lovesc de următorul discurs anost și istovit: „Hai să ieșim, dar nu știu ce să facem, hai unde vrei tu”. Intenția e ceea ce ne face să ne simțim speciali și doriți.
Îmi aduc aminte de una dintre primele mele întâlniri de după ce am intrat la facultate. Crezând cu naivitate că băiatul s-a gândit la un plan, am ajuns să fiu plimbată prin tot campusul Politehnicii la 9 seara, iarna, prin ger, îmbrăcată și machiată prea frumos pentru împrejurări.
Aplicațiile de dating
Am folosit o vreme Tinder și Bumble, dar m-am plictisit rapid. Între mesajele pur și simplu obscene și cele plictisitoare de tipul „cf?”(ce faci, n.r.), foarte rar am reușit să port discuții interesante pe aplicațiile astea și cu atât mai rar am ieșit cu băieții pe care i-am întâlnit online. Mi-am șters recent conturile, pe care oricum nu le mai foloseam de multă vreme.
Știu că e greu să începi conversații cu străini sau să cunoști oameni cu care ai putea fi compatibil dintr-o mare de poze și descrieri de 50 de semne, însă căutarea asta începea, pentru mine, să devină futilă, plictisitoare și superficială.
Pe de altă parte, am întâlnit cupluri care s-au cunoscut online și de ani de zile sunt fericite. De aceea consider că pentru unii, această metodă de a căuta un partener e eficientă. Pentru mine nu a fost.
Relația ca ideal
Nu am fost niciodată genul de persoană care să își dorească „o relație”. Mi-am dorit una atunci când am întâlnit o persoană plăcută cu care consideram că mă potrivesc. Cred că extrema opusă celor care nu își doresc deloc o relație, e acel grup care pune conceptul de relație pe un piedestal. Nici asta nu cred că e sănătos.
Ultima dată când am ieșit cu cineva de pe Tinder, a fost cu un tip care era în căutarea viitoarei neveste. Cu toate că nu e un tip rău, A. punea întrebări mult prea grele pentru o primă întâlnire. „Îți dorești copii? Când ai zice că vrei să te măriți? Ai vrea să fii casnică?”. Am rămas ușor șocată. Nu mă așteptam să port discuții de genul acesta în următorii trei – patru, hai cinci ani. Nu am înțeles de ce am vorbi despre căsnicie și copii cât încă nici măcar nu știm dacă ne place unul de celălalt.
Concluzia?
La 20-și-ceva de ani, e bine să întâlnim cât mai multe persoane, de cât mai multe feluri și cât mai multe dinamici. E important să ne formăm o idee despre ce ne dorim de la o relație și un partener. Nu trebuie să ne grăbim nicăieri sau să ne mulțumim cu mai puțin. Fiecare întâlnire eșuată mi-a dezvăluit o limită personală, o dorință, o lecție sau a fost un izvor de amuzament și hohote la petreceri. Și sunt sigură că mai vin. Iar atunci când partenerul potrivit se va ivi, îl voi recunoaște.
