Sentimentul de siguranță emoțională poate fi trăit atunci când încetăm să ne raportăm doar la exterior și când nu mai așteptăm să vină „cineva” și să umple acest gol, oferindu-ne motive pentru ca noi să ne simțim astfel. Este valabil pentru adulți, nu și pentru copiii care nu au capacitate de auto reglare emoțională, decât cu ajutorul adulților relevanți din viața lor.
Cum atingem siguranța emoțională
Drumul spre siguranță emoțională începe în noi, odată cu identificarea onestă a nevoilor noastre (a căror îndeplinire ne ajută să atingem o stare de echilibru), numirea lor, acceptarea. Odată identificate nevoile, următorul pas ține de găsirea mijloacelor de îndeplinire a nevoii (uneori, este necesar să avem și sprijinul celor din jur, însă prima condiție este ca nevoia să fie comunicată).
Dacă acești pași - pe orizontală - sunt îndepliniți, urmează fixarea limitelor personale peste care atât noi, cât și ceilalți nu vom trece, pentru ca îndeplinirea nevoilor să nu fie periclitată. În concluzie, respectarea limitelor personale înseamnă o bună identificare a nevoilor și acceptarea acestora (opusul ignorării, al minimizării). Este ca acel marcaj rutier pe care, dacă îl treci, începe să sune ca să te atenționeze că există un posibil pericol: lipsa siguranței emoționale.
De ce ne e greu să cerem ajutor
Dificultatea de a solicita ajutorul sau de a vorbi despre ce ne dorim sunt în strânsă legătură cu lipsa rutinei de a ne auto analiza nevoile personale.
Ca să fim ajutați, trebuie să cerem ajutorul.
Ca să putem cere ajutorul, trebuie să ne înțelegem cât mai bine nevoile.
Credințele limitative cu care venim din copilărie, dar și lipsa unei igiene emoționale sunt deseori sabotorii noștri în a solicita ajutorul.
Un exercițiu simplu de conectare cu sine
Închideți ochii și conectați-vă cu corpul vostru. Simțiți fiecare parte a corpului și scanați de sus în jos, cu atenție, fiecare părticică. Intrați în lumea voastră interioară și lăsați corpul să vorbească.
Întrebați-vă: ce am auzit eu în familia mea despre ajutor?
Lăsați mesajele să curgă, corpul are memorie. Toate emoțiile sunt stocate în corp. Pot veni mesaje sub formă de proverbe (de exemplu: „curajul este pentru cel norocos”, „curaj înseamnă să fii tu singurul care știe că îți este frică”, „rufele se spală în familie” etc), propoziții repetitive spuse de unii membrii ai familiei, orice tip de afirmație care v-a creat disconfort și neputință.
Ajungem adulți care se tem să spună că au nevoie de ajutor din cauza unor credințe limitative născute în copilărie, dar și din teama de respingere. Învățăm de mici că, dacă adulții relevanți din viața noastră ne ignoră nevoile, sunt deconectați, absenți, înseamnă că nu merităm să primim și, prin urmare, nici nu mai cerem, de teamă să nu fim respinși. Încet, încet, nevoile noastre sunt negate, minimizate și trăim cu credința că „trebuie” să ne descurcăm singuri.
Ce înseamnă să ceri ajutor
Una dintre credințele sabotoare cu care ne pricopsim este că, dacă cer ajutor, înseamnă că sunt o persoană slabă. A cere ajutorul este o dovadă de echilibru, de o bună capacitate de introspecție și auto evaluare. Este o dovadă de curaj să vorbești despre neputințe și despre nevoia de ajutor.
O altă credință se poate naște din comparațiile pe care le auzeam, copii fiind, ori de câte ori îndrăzneam să ne exprimăm o nevoie. De exemplu, când refuzam mâncarea și auzeam fraze de genul: „alții mor de foame și tu nu apreciezi!”. Ceea ce învață un copil este să nu aibă încredere în propriul corp, să își trădeze semnalele interioare și să se deconecteze de la cel mai bun barometru al stării de bine: corpul.
Tu meriți!
Credința „eu nu merit” este unul dintre cei mai mari sabotori, cu resorturi emoționale foarte adânci. Este o credință soră cu altele („nu sunt suficient de bun/ă”, „nu voi reuși”). Un copil care a perceput că nu reușește să se ridice la nivelul așteptărilor părinților săi poate ajunge un adult care va trăi constant sentimentul că nu merită să obțină ceva ce i-ar aduce un plus în viață. Uneori, rațional simțim că merităm, dar emoțional, ori de câte ori ni se întâmplă ceva frumos, simțim vinovăție. Și de aici poziționarea inferioară în relații și dificultatea de a cere ajutor, considerând că nevoia noastră nu merită atenție.
O altă credință sabotoare este că, dacă cer ajutor, obligatoriu trebuie și eu să întorc gestul și asta mă poate costa. Fals. Neuroștiința a demonstrat că suntem construiți să îi ajutăm pe cei de lângă noi și să avem grijă de cei mai puțin norocoși. Responsabilă este legătura dintre materia cenușie periapeductală și cortexul orbito-frontal, parte ce se activează ori de câte ori vedem o persoană în suferință.
E mai simplu să oferi
Ne este mai ușor să oferim pentru că, atunci când o facem, în creier se activează centrii plăcerii și ai recompensei, mai mult decât când primim. Modul în care am fost creați ne ajută să putem manifesta compasiune, cooperare, bunătate în relațiile cu cei din jur. Modul în care devenim are cauze cu rădăcini adânci și complexe. Așadar, șansele să primești ce ce ai nevoie sunt extrem de mari, însă doar dacă ceri.
Epictet spunea că „oamenii sunt tulburați nu de lucruri, nu de ceea ce li se întâmplă, ci de felul în care privesc acele lucruri, situații prin care trec”. Un prim pas în destructurarea credințelor limitative poate fi monitorizarea gândurilor parazite, identificarea emoțiilor care însoțesc aceste gânduri, identificarea de dovezi că acel gând este adevărat, identificarea de dovezi împotriva acestui gând (experiențe trăite și care contrazic acest gând), înlocuirea lui cu un nou gând care să ia în calcul dovezile pro și contra și identificarea, din nou, a emoțiilor ca urmare a înlocuirii gândului inițial. Dezvoltarea rolului de observator al gândurilor te va ajuta să poți controla spațiul tău personal și să diminuezi puterea lor asupra minții tale, a vieții.
Așadar, pentru a învăța să poți cere ceea ce ai nevoie, identifică acele credințe limitative care te împiedică să acționezi și practică monitorizarea gândurilor parazite, sabotoare.
Foto: Unsplash
