Așa cum îmi place, și-i îndemn și pe copii mereu să facă, hai să împărțim elefantul în bucăți mai mici!
Ca să vedem dacă-i bună sau rea, consider că este necesar să vedem cum apare, de fapt, competiția.
Vine natural sau îi învață cineva?
Competiția apare natural în viața oricărui copil, în încercarea de a se cunoaște, de a afla lucruri despre sine, despre limitele sale: Cât de rapid sunt? Cât de puternic sunt? Cât de repede obosesc? La aceste întrebări nu poate primi răspuns decât având un reper și atunci copilul intră într-o competiție și trage concluzii: mai rapid decât Florina, mai lent decât tati.
Natural și firesc, va crea sau va intra în competiții pentru a primi răspuns la tot felul de întrebări despre sine.
Competiția în mediul școlar
Copilul nu este comparat de cadrul didactic, așa cum, ca părinți, ne grăbim să credem când auzim replici precum: George e cel mai bun la matematică! Florența e mai rapidă decât mine! Mihaela desenează mai frumos!
Copilul se raportează la cei din jur, la ritmul, la rezultatele celorlalți, dintr-o necesitate interioară de a afla lucruri despre sine, deci cumva competiția pare să fie necesară din perspectiva unui copil. Nu o învață, ci apare dintr-o necesitate. Ca părinți, ca profesori, ne întrebăm însă cum putem să-i ghidăm cu folos și în învățarea acestei lecții.
Oricare ar fi rolul nostru, ca adulți, în viața unui copil, îl ajutăm să conștientizeze preocuparea și să-și ia repere interioare, nu exterioare, așa cum copilul face din instinct.
Dacă observăm că vrea să descopere cât de rapid este, îl învățăm să folosească un cronometru, să se monitorizeze, să se antreneze și să-și îmbunătățească timpul sau să mărească distanța, dacă obiectivul este rezistența la efort.
Dacă rapiditatea de la ore, nu cea din pauze, pare să fie preocuparea, îl îndemnăm să se autodepășească, luându-se ca reper pe sine, nu pe colegi. Câte adunări/înmulțiri corecte face în 5 minute astăzi și câte face după o săptămână-două? Îl învățăm ce poate controla. Copilul nu poate controla performanța altui copil și nu e firesc să compare doar rezultatul, fără a urma aceeași cale.
Poate că este preocupat de cât de puternic este. Îl îndemnăm să nu se (mai) măsoare prin jocuri de putere în pauză/parc (tras/împins).
Observ, din jocurile tale/din ceea ce-mi spui, că vrei să știi cât de puternic ești! Puterea este importantă, dar nu măsurată în luptă, ci pusă în folosul celorlalți. Ea poate fi măsurată ca ajutor dat.
Astăzi ajută cărând un kilogram de fructe, mai târziu, pe lângă acesta, mai cară ceva în sacoșa de cumpărături.
Atenție la noi înșine!
Sunt ca o placă stricată, dar repetiția este mama învățării, așa că reiterez o idee pe care o veți regăsi ca un laitmotiv în articolele mele: atenție la noi înșine!
Degeaba spunem aceste lucruri, dacă ne văd pe noi făcând constant opusul. Preocuparea pentru locurile vizitate de alții, pentru posesiile sau reușitele lor, raportarea noastră constantă la viețile altora îi învață pe copii să-și ia repere exterioare. Compararea lor cu frați/rude/prieteni sau vecini îi învață același lucru.
Dacă luăm decizii bazate pe nevoile noastre, raportate la bugetul nostru, nu la ce au alții sau dă bine, îi învățăm și pe ei să facă același lucru.
Așadar, o primă concluzie: bună/rea nu este competiția, ci cum ne raportăm la ea.
Copiii creează competiții sau intră în competițiile izvorâte din nevoile celorlalți copii fără să-și dea seama. Cu sau fără acord, cel mai des, se vor compara sau vor fi comparați și un prim pas pe care îl putem face este să-i învățăm să conștientizeze dacă răspunde unei nevoi pe care ei o au, dacă le este de folos și cum să devină variante mai bune, ce stă în controlul lor - comparându-se cu sine în acest proces- și cum să-și monitorizeze progresul.
Foto: Pixabay
