Acum aproape patru ani, când am fost diagnosticată cu cancer, a trebuit, în primul rând, să îmi dau seama cum mă puteam ajuta singură, ce puteam face pentru a-mi ușura parcursul lung și greu prin care trebuia să trec.
Mai apoi, am început să observ felul în care lumea din jurul meu reacționa la veste sau ce abordări alegeau când voiau să ajute cumva. Nu vreau să desconsider încercările nimănui de a mă alina. Dar acum, la aproape patru ani distanță de la știrea remisiei complete, îmi pot da seama că unii dintre oamenii care au vrut să îmi fie alături, nu știau cum. Asta, pentru mine, a însemnat presiune suplimentară, chiar dacă intențiile celor din jurul meu erau pure. Așadar, cum ajutăm pe cineva care trece printr-o perioadă foarte delicată? Sau, dacă privim printr-un filtru personal, cum mi-aș fi dorit să fii fost ajutată când eram în suferință?
1. „Ești mereu cu zâmbetul pe buze. Ești foarte puternică!”
Am auzit replica asta de repetate ori... Și nu mi-a făcut bine, atunci. Am încercat, pe cât de mult posibil, să fiu luminoasă și să am o dispoziție bună, pentru a nu crea o atmosferă gravă în jurul meu, cu toate că, de regulă, reușeam foarte greu zâmbesc. Fiind bolnavă, treceam prin niște procese psihologice complicate, mustrări de conștiință, mă bântuia întrebarea „De ce eu?” și eram într-o stare de neliniște constantă.
Atunci când auzeam vreo observație de acest gen, simțeam cu atât mai multă presiune să par OK, de parcă, dacă arătam vulnerabilitate, îi făceam pe ceilalți să se simtă inconfortabil. În plus, mă simțeam de parcă eram apreciată pentru carcasa dură pe care o creasem, în loc să fiu respectată pentru efortul interior pe care îl depuneam.
2. Minciunile (in)ofensive
Nu puteam fi un participant activ la viața din jurul meu, dar aveam nevoie să aud noutăți, să știu cine ce a mai făcut și să-mi spun părerea. Asta mă făcea să mă simt normală. Totuși, aflam ulterior că mi se ascundeau detalii sau că eram mințită că totul merge bine, cu intenția să nu fiu încărcată de problemele altora. Când ești, și așa, protejat ca un ou de prepeliță și ți se spune mereu ce să nu faci, o discuție normală despre greutățile altora te reasigură că încă ești considerat un pilon important în cercul tău. Include-ți prietenii în dificultate în situații normale, dar nu neapărat șocante, la care să poată participa. Chiar contează!
3. „Ce ai tu e o formă mai ușoară. Știu pe cineva care a avut un stadiu mai avansat.”
Știu că cei care spun lucruri asemănătoare își imaginează că vor mai atenua îngrijorările. Însă, de fapt, ce am auzit eu când mi se spunea asta e: „Nu suferi atât de tare ca alții. Alții o duc mai prost decât tine”. Mă simțeam de parcă suferința mea e comparabilă cu a altora și că e desconsiderată. Până la urmă, niciuna dintre procedurile prin care am trecut nu a fost floare la ureche. Și pe mine m-a durut. Și, chiar dacă m-am vindecat mai repede decât alții, nu înseamnă că a fost mai ușor. Nu e concurs de traume. Și mie mi-a trebuit mult timp și experiență să înțeleg asta.
4. „Arăți bine și fără păr”
Am urât replica asta. Înțeleg intenția din spate, știu că mulți au vrut doar să mă încurajeze. Problema e că aș fi privit cu alți ochi acest compliment dacă alegeam să mă rad în cap. Pentru mine a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu noul meu aspect. Nu mă mai recunoșteam în oglindă. Părul meu a fost întotdeauna o cale de exteriorizare, de a-mi manifesta personalitatea. În plus, astfel de comentarii îmi cereau să mă împac cu o situație care îmi afecta stima de sine. Nu aveam control deplin asupra felului în care arătam. Asta m-a afectat foarte tare. În schimb, îmi plăceau complimentele legate de vestimentație, de exemplu. Adică față de lucrurile mici pe care le făceam, care mă ajutau să mă simt mai încrezătoare.
Deci, dacă știi pe cineva care trece printr-o perioadă dificilă și înfricoșătoare, fii delicat în exprimare. Grija are multe forme, însă, poate, cea mai faină formă de a purta de grijă cuiva e să te comporți cu bunătate, să îl faci să se simtă normal și înțeles și să îi respecți experiența.
Atâta timp cât recunoaștem durerea cuiva, fără să încărcăm negativ, putem ajuta un om să își mențină optimismul și dispoziția bună. Asta au făcut și îngerii mei păzitori (știu ei cine sunt): au reușit să pună pe suportul de sarcină al balanței mele interioare mai mult bine decât rău.
Foto: Pexels
