Să fi avut vreo 17 ani când a apărut Planeta Abracadabra, cu „Eu pot, eu sunt magician”. Țin minte și-n ziua de azi linia melodică. Și faptul că aveam o energie care ar fi intimidat centralele nucleare. N-aveam stare, știam eu sigur că e de datoria mea să schimb lumea, să repar nedreptățile Universului, să stârpesc foametea. Tot tacâmul cu care vine la pachet tinerețea, când ai senzația că lumea a fost inventată special pentru tine. Eu puteam, eu eram magician.
Azi, nu mai văd să citesc fără ochelari, mă doare spatele dacă stau prea mult la birou. De Revelion, aleg să petrec cu prieteni cărora le cad ochii de somn la fel ca mie, adică imediat după ce trece miezul nopții.
Hai că mai poți!
Pe la 30 de ani, aveam copil mic, job (chiar mai multe în paralel, câteodată) și casă de ținut pe linia de plutire. Mă trezeam deseori trăgând de mine ca de-o bucată de plastilină. Hai că mai poți, doar ești magician!
Acum, am schimbat refrenul: Eu pot cât pot, pentru că eu nu sunt, de fapt, magician.
La 20 de ani, poți să faci o grămadă de lucruri nu pentru atât pentru că ești magician, ci mai ales pentru că ești foarte tânăr. Ai energie, ești impulsiv, ești o forță a naturii, uneori o forță dezlănțuită, nu ai experiență, faci greșeli. Din care înveți.
Am fost la un pas să nu mai apuc să învăț nimic pe când lucram în televiziune. Aveam programare la montaj noaptea, la ora 3. Muncisem toată ziua, dormisem două ore, apoi am sărit în mașină și am pornit spre redacție. În pasaj la Unirii, am ațipit o jumătate de secundă. De sperietură, am tras brusc de volan spre dreapta. Nu m-am izbit de peretele tunelului, dar confirm că-ți trec prin față tot felul de amintiri.
Așa cum există un înger păzitor al copiilor și-al bețivilor, probabil există și-un înger păzitor al tinerilor care simt că pot duce mai mult decât pot, de fapt. Am scăpat vie și nevătămată din întâmplare și am început să refuz montajul materialelor noaptea.
Poți cât poți. Și e de-ajuns.
După 40, 50, 60 sau 70 de ani, poți duce în funcție de vârsta ta biologică, de cât de multă grijă ai avut de sănătatea ta și de mintea ta. E perfect normal să simți viața altfel decât la 20. E normal inclusiv să-ți fie dor să fii tânăr, să te sperie anii care se tot adună, să te bazezi mai mult pe înțelepciune decât pe impulsivitate sau pe aruncat cu capul înainte.
Iar să ceri de la tine atât cât îți permite vârsta reală, să nu-ți reproșezi că nu mai ești ca la 20, e o dovadă de respect față de sine pe care o confundăm cu depunerea armelor. Nu depunem nicio armă pentru că nu suntem în niciun război. Doar ne privim onest, cu drag și empatie pe noi înșine.
Viața e grăbită doar dacă ne grăbim odată cu ea. Devine o alergătură doar dacă alergăm noi. Și devine obositoare când alergăm, deși ne-ar prii o plimbare? Cine dă ritmul?
Hai să vedem:
- Presiunile de la muncă. Tinerețea e considerată, de mulți angajatori, ca fiind o valoare intrinsecă a angajatului. Tânăr înseamnă că nu există, încă, o familie și copii, deci ai mai mult timp pentru muncă. Tânăr înseamnă că ai mai puțină experiență (sau deloc), deci vei accepta un salariu mai mic.
Maturitatea, pe de altă parte, înseamnă experiență, știința de a acționa sub presiune, de a găsi soluții bazate pe învățăturile multor ani de muncă. Asta e cartea pe care merită să o joci: e autentică, valoroasă și contează. Să te prefaci mai tânăr decât ești e un drum sigur spre burnout.
- Nevoile unor copii deja mari. Când un copil mare cere o omletă, este evident că și-o poate face și singur. La fel poate face și aprovizionarea la magazinul de lângă casă, poate aspira, poate pune rufe la spălat, poate să-și vadă de școală. Pe scurt, poate dovedi că a crescut nu doar prin faptul că e mai înalt decât părinții lui. Poate dovedi că e matur punând umărul la viața de familie. Ce bun antrenament pentru când va avea o nouă familie, a lui!
- Mesajele toxice despre cum „40 e noul 20”. Îmi pare rău, dar nu e. Nici nu trebuie să fie. 40, 50 etc sunt 40, 50 etc. Apar schimbări hormonale, tristeți, crize existențiale, frici noi, probleme de sănătate, lucruri care se lasă, piele care se ridează.
Nu cred că e nevoie să le ascundem, să le operăm, să le băgăm sub preș. Nu sunt lucruri rușinoase! Fac parte din ciclul firesc al devenirii: avem dreptul să ne păstrăm cheful de viață, chiar dacă îmbătrânim.
Dacă faci sport, fă-l pentru tine! Dacă ții o dietă, ține-o pentru tine (pentru sănătate, pentru blugii în care vrei să intri, alegerea e a ta). Nu face toate lucrurile astea pentru alții!
Doar ține cont că alegerile tale de azi stabilesc ce urmează pentru tine mâine, peste 10 sau 20 de ani.
M-am împăcat cu vârsta mea și mi se pare grozav că sunt vie. Profit de fiecare fiecare zi nouă și o tratez ca pe un cadou: nicicând nu voi fi mai tânără decât sunt azi!
Mă bucur de lucrurile mici și știu, în sinea mea, că sunt, de fapt, imense! Sunt recunoscătoare pentru soare, pentru parfumul cafelei, pentru sandalele mele noi, pentru momentele când sunt acasă, cu ai mei și ne e bine împreună. Nu mai țin parfumul scump pentru ocazii speciale. Ador să ies la plimbare cu câinele, cresc busuioc, mentă și pătrunjel pe balcon. Mă dau cuminte cu creme și seruri pe față, folosesc protecție solară zilnic, am cele mai bune prietene din lume, știu exact ce-mi place să fac, cât pot să duc, respect ce-mi aduc anii și ce lasă în urmă, pe măsură ce trec.
Am 45 de ani și sper să apuc (aproape) încă o dată pe-atât!
Foto: Rawpixel
