În prima zi toridă a anului 2023, am avut șansa de a o întâlni pe scriitoarea israeliană Zeruya Shalev, sosită în România pentru lansarea răscolitorului său roman „Destin” (Humanitas Fiction, 2023), foarte bine primit de publicul de la noi încă de la apariție.
Zeruya e un om cald, empatic, deschis, cu care e o plăcere să poți sporovăi. În același timp, e o onoare – doar e unul dintre cei mai apreciați scriitori israelieni contemporani, având cărți traduse în peste 27 de limbi. Zeruya Shalev s-a născut pe 13 aprilie 1959, în kibbutzul Kinneret. A obținut un masterat în studii biblice, apoi a fost redactor la o editură. A debutat ca poetă, în 1988, cu volumul „Țintă ușoară pentru lunetiști”, iar ca romancieră, în 1993, cu „Dansând, încremenind”. Și-a câștigat aprecierea globală cu romanul „Viața amoroasă”. În 2004, la Ierusalim, a fost victimă într-un atentat cu bombă, recuperându-se cu dificultate. A continuat să scrie, cel mai nou roman al său, „Destin” (2021), fiind considerat de Eshkol Nevo, alt scriitor israelian foarte apreciat și la noi, demn de a o așeza pe autoare lângă Margaret Atwood și Alice Munro.
Ieri am făcut cunoștință cu Zeruya Shalev, am discutat un pic despre vremea din România și cea din Israel, apoi ne-am așezat la o măsuță din librăria de lângă Cișmigiu și am dat drumul dialogului.
Zeruya, aveți un prenume foarte frumos! Ca să mă prezint, numele meu de familie sună similar cu un kibbutz, unde v-ați născut. Dar al meu e un regionalism, derivat dintr-o poreclă dată celor care au gheb, cocoașă, căreia i-a fost adăugat un sufix local...
Prenumele meu vine din Biblie. Tatăl meu era un învățat în materie de Biblie, de aceea m-a numit așa.
Dar rămâne foarte frumos!
Da, mulțumesc! A fost nevoie de ani să mă obișnuiesc cu el, dar acum e în regulă.
Ați sosit în București pentru a vă lansa cartea, „Destin”. Aveți multe interviuri, cititorii pot vedea munca dumneavoastră și prin ochii presei. Cum se vede presa prin ochii dumneavoastră?
În primul rând, trebuie să spun că sunt impresionată de presa română. Îmi amintesc și de vizitele precedente. Am întâlnit oameni inteligenți, curioși, cu o înțelegere profundă a literaturii. Și media, în general? E îngrozitoare, desigur! Media literară e întotdeauna mai bună decât media obișnuită. N-am a mă plânge de media literară. Dar media obișnuită e oribilă!
Înțeleg! Într-un mesaj cald și plin de inspirație pentru cititorii români, ați menționat că lumea e din ce în ce mai superficială. De ce credeți că se întâmplă asta? Doar pentru că durata atenției noastre s-a scurtat din ce în ce mai tare?
Sigur, sunt multe de spus. Cred însă că lumea devine infantilă, copilăroasă. Nu vreau să fiu critică, înțeleg multe lucruri, viața e dificilă și obositoare. Dar cei mai mai mulți oameni par tot mai puțin interesați de adâncul sufletului.
Ați studiat Biblia. A fost o sursă de inspirație pentru dumneavoastră. Dar ați spus, de asemenea, că Biblia e literatură. Care e povestea dumneavoastră preferată din Biblie?
M-a întrebat și Magda (n. red. – scriitoarea Zeruya Shalev a intrat în dialog cu jurnalista Magda Grădinaru, la un eveniment desfășurat marți la Institutul Cervantes din București). Am menționat povestea lui Iosif și a fraților săi, deoarece e atât de multă invidie între frați, resentimente față de tatăl care are un copil favorit... Frații decid să se răzbune pe fiul preferat și să-l arunce într-o fântână. Apoi vin egiptenii, iar el ajunge în cele din urmă salvatorul familiei. Îmi place finalul fericit!
Bun, dar ați scris vreodată ceva gândindu-vă că ar putea fi așezat lângă textele biblice?
Nu!
Dar v-ar plăcea?
Încerc să fac invers. Să pun anumite versete biblice în romanele mele.
Mă obsedează un detaliu legat de munca dumneavoastră. După atacul terorist în care ați fost rănită, ați revenit la propoziția la care rămăseserăți când v-ați oprit din lucru. E posibil să înveți să trăiești cu frica? E cazul dumneavoastră?
Trăiesc cu frica de când eram copil.
Ține de natura umană?
Nu neapărat, ci de condițiile înconjurătoare. Trăim într-o lume globalizată. Și, totuși, viața din Israel e diferită de cea din România. Deși aveți și voi partea voastră de suferință. Nici nu știu de unde să încep. Mama era o văduvă a Războiului de Independență, s-a căsătorit cu tata ulterior. Și-a întemeiat o familie, iar eu sunt fiica făcută cu al doilea soț. Dar ea suferea foarte mult după primul soț. Cred că frica a început cu acest război, care i-a luat soțul. Am suferit și după. Locuiam aproape de granița iordaniană pe atunci și trăgeau asupra noastră din când în când.
Kibbutz-ul nu era un loc sigur?
Doar mă născusem acolo. Dar ai mei s-au mutat într-un loc mic, unde ambii părinți ai mei predau, fiind profesori, un loc aflat lângă granița iordaniană. Era înspăimântător...
Deci v-ați obișnuit cu împușcăturile...
Da. A urmat Războiul de Șase Zile. Apoi războiul din 1973. Iar între războaie, teroare. Nu de aceeași intensitate, dar... La douăzeci de ani, m-am mutat în Ierusalim, unde traiul era mereu riscant. Practic, toată viața mea a stat sub teama de această teroare. Când mi s-a întâmplat chiar mie, nici măcar nu am fost surprinsă. În urmă cu câțiva ani, m-am mutat în Haifa, și acolo e o atmosferă tensionată. Deci, da, poți trăi cu frica, aproape o viață normală.
Îngăduiți-mi să citez din cartea dumneavoastră, „Destin” : „astăzi oamenii întârzie din cauza traficului, pe vremuri însă nici măcar nu erau siguri că ajung la destinație”. Dar, de la început, comit un truism, viața e o călătorie spre o destinație necunoscută. Zeruya, care e destinația dumneavoastră?
Ce întrebare! Chiar și când scriu, mă gândesc doar la următorul pas. Nu mă gândesc la sfârșit. E ca și cum ai șofa foarte încet. La fel e și viața mea. Azi sunt la București, mâine la Brașov, apoi mă întorc în Israel... Pas cu pas.
Cândva, ați menționat cărțile care v-au schimbat: Geneza, „Metamorfoza” de Franz Kafka, „Străinul” de Camus, „Spre far” de Virginia Wolf, „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett. Ce ați citit și v-a schimbat în ultima vreme?
Acum citesc din Olga Tokarczuk, laureata Premiului Nobel pentru Literatură, o scriitoare minunată. Sunt impresionată, dar nu pot să spun că îmi schimbă viața. Cred că acele cărți care ne schimbă viața, de regulă, le citim când suntem tineri, când admirăm cărți, scriitori, dar nu sunt sigură că putem să ne schimbăm la această vârstă...
Deci cărțile dumneavoastră îi pot schimba doar pe tineri!
Ha-ha, cred că e mai ușor să îi schimbe pe ei.
Vă considerați o terapeută literară...
Un fel de!
Când erați mai tânără, doreați să vă faceți psihoterapeut, dar ați eșuat, fiindcă erați supra-empatică în armată, ca lucrător social...
Știți totul despre mine!...
Ha-ha, documentare! Vă ajutați personajele să își revină. Ele vă ajută în același fel?
Nu atât de mult cât le ajut eu. E loc, efectiv, de mai mult. Glumesc! Nu funcționează în ambele sensuri. Deși mă ajută uneori să înțeleg lucruri. Dacă mă identific cu ele, pot învăța lucruri de la personaje, să mă dezvolt în timp ce le acompaniez în călătoria lor.
Ați fost întrebată cândva dacă puteți comunica bine cu copiii dumneavoastră. Eu aș vrea să întreb cum comunici cu cineva cu care nu poți comunica?
Sunt multe căi de comunicare. Pot să comunic cu câini și cu pisici... Am șase pisici. Cele mai profunde conversații le port cu ele.
Și ce răspund?!
De regulă, sunt de acord! Știți, cred mult în comunicare. Încerc, prin comunicare, să ating inimile celorlați. Cred în comunicarea interpersonală. Dar, desigur, nu e tot timpul posibilă.
Nu postați personal pe Facebook, așa-i?
Nu am o pagină de Facebook.
Mă rog, există una, oficială. Găsiți ceva care merită citit în Social Media?
Pur și simplu nu am timp, abia reușesc să răspund pe mail, sunt foarte ocupată, acesta e singurul motiv pentru care nu sunt acolo. Aș primi o sumedenie de mesaje, n-aș avea cum să le răspund, oamenii s-ar simți jigniți, așa că e mai bine să nu fiu acolo. Dar știu că pierd multe, îmi spun prietenii mereu.
Probabil că smartphone-ul e cea mai mare invenție a omenirii. Dar o și mai mare invenție e butonul care-l închide!
Asta fac atunci când scriu! Dimineața, pun telefonul pe modul avion, iar familia și prietenii știu că atunci „zbor”!
Ați fost întrebată de multe ori în afara țării dumneavoastră de ce nu scrieți despre politica din Israel. Dar, de fapt, o faceți, nu-i așa? Totul e politică!
Da! O dată cu trecerea anilor, am devenit mai politică. Dar, la început, mi-era teamă să nu fiu „înghițită” de politică și de istorie, să nu-mi „ardă” povestea și să nu lase nimic privat, să nu-mi condiționeze scrierea și să-mi dicteze romanele. Însă, de-a lungul vremii, am deschis tot mai multe ferestre spre politică, spre istorie. Am devenit mai deschisă sau mai puțin temătoare, am deschis acele ferestre, iar ultimul meu roman e cel mai politic. Un personaj și-a adus războaiele sale în carte și n-a mai fost nicio diferență între personal și național.
Kazuo Ishiguro a spus odată că nu e niciun moment triumfant când termină o carte, deoarece revine constant la ea și o schimbă. Ce faceți când terminați o carte, celebrați? Sunteți bucuroasă, ușurată?
Nimic nu e ușor, știți? Nu e vorba de celebrare. Simt că aș vrea să o mai țin cu mine. O dau editorului și am sentimentul că mi-a fost răpit copilul. Și-l vreau înapoi! E un sentiment ciudat, ca un fel de despărțire. Dar, din timp în timp, pot simți câteva momente de satisfacție!
Aveți presiunea de a scrie mai mult?
Sunt o scriitoare „înceată”, scriu o carte la cinci ani. Nu cred că pot să schimb asta. Am mulți prieteni scriitori, care scriu repede, pe care îi tot întreb: „cum faceți asta?”. Dar știu că modul în care scriu e singurul mod în care o pot face.
Ce creați mai întâi, personajele sau lumea din cărțile dumneavoastră?
E o mică exagerare în a spune că aș crea lumea...
Sunteți creatoare!
Când încep romanul, totul e foarte intuitiv, spontan. Putem spune că personajele vin primele, dar cuvintele vin înaintea lor!
La ce lucrați acum?Când să așteptăm următoarea dumneavoastră carte?
Mă tem că va lua ceva timp. Am participat la proteste, a apărut acest sentiment de urgență, al primejdiei legate de democrația israeliană, și mi-a fost greu să mă concentrez la scris.
Un înțelept om în vârstă mi-a spus că în această viață, avem o singură șansă de a lăsa o impresie bună la prima vedere cu cineva. Voiam să vă întreb care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o viitorul dumneavoastră soț?
Prima dată l-am văzut pe soțul meu la serviciul său. Scriam recenzii la ziar, îmi fusese trimisă cartea lui, era poet pe atunci, iar prima întâlnire cu cartea a fost foarte puternică. Am făcut o recenzie pozitivă și, probabil, a apreciat, fiindcă m-a și contactat. Imediat!
Iar prima impresie când l-ați văzut?...
Am avut un foarte plăcut sentiment de familiaritate. Cred că asta căutăm, uneori. Când ne îndrăgostim, ne amintim ceva foarte misterios, din altă copilărie, de la alți părinți...
Din altă viață?
Poate din altă viață, da. Însă nu neapărat. Cred într-o singură rundă de viață. E suficient!
Foto: Ciprian Măceșaru
